Doi rucsaci prin lume

Din Jodhpur am plecat foarte tristi. Ne obisnuisem cu India, dar ne indreptam spre Mumbai si ne era frica sa ne gandim la ce urma sa gasim acolo. Din nou intr-un oras mare, fara suflet, in care orice fiinta vie de pe strada incearca sa faca rost de niste bani.

In tren ma intrebam cum o sa ajungem la hotel si cat o sa ne coste un taxi pentru ca ricsele nu au voie in centru. Si ce puteam sa mancam in acel loc renumit pentru lux si mizerie in acelasi timp. Totusi, ma linistea gandul ca eram atat de aproape de Goa si de plaja pe care eram hotarat sa raman vreo sase saptamani.

Dar deocamdata aveam vreo 20 de ore de stat pe bancheta de sus a unui vagon sleeper prafuit. Trenul gonea prin uscaciunea Rajasthanului, iar noi fierbeam intr-o conserva pe roti. Transpiram, dar nu vedeam nicio picatura de apa. Una s-a rostogolit totusi pe nas si a cazut spre cartile postale pe care le scriam in acel moment, dar nu a ajuns la ele. S-a evaporat undeva pe la jumatatea drumului. Luam o gura de apa la fiecare doua minute si simteam imediat cum iese prin frunte. Incercam sa respir, deschideam gura si nu simteam decat cum se lipeste praful pe cerul gurii. Mai luam o gura de apa si ma gandeam ca beau cacao. Visam la un dus cu apa curata si presiune destul de puternica pentru a-mi curata stratul de sare negricioasa pe care il avusesem pe mine in toate aceste zile. Si un pepene rece, un compot de ananas, o inghetata Betty Ice, un shake de ciocolata, un Ciuc in Little Bar, dimineata aia din Istanbul cand aveam pe mine mai multe tricouri si noaptea aia din clasa a 8-a cand m-am plimbat prin Busteni in pantaloni scurti. Doamne, cum ardea trenul ala.

Trenul s-a umplut si am urcat la banchetele noastre unde eram macar aproape de ventilatoare. Iluzia aerului m-a linistit, asa ca mi-am sincronizat bataile inimii si respiratia cu leganatului trenului si am cazut in starea de contemplare specifica unei calatorii prin India. Oamenii de jos se uitau la noi, noi ne uitam la ei, copiii treceau in fuga sa ne vada si chicoteau.

M-am trezit la un moment dat cu doi pusti de vreo 13 ani la picioarele mele. Mi-au zis ca s-au plimbat prin tot trenul sa vada si alti albi si nu au mai gasit. Eram singurii din trenul lor. As fi dat oricat sa intalnesc macar niste francezi ca sa nu mai fim noi centrul atentiei. Pustii m-au intrebat daca mi-a placut Rajasthanul si mi-au spus sa merg si la Mount Abu, de unde erau ei. Au plecat dupa ce m-au intrebat daca fata roscata e sotia mea si daca avem copii. Stiam deja ca indienii nu prea au auzit de intimitate si spatiu privat. Prea inghesuiti pentru a avea astfel de pretentii occidentale.

Inainte sa ne culcam am desfacut o punga de chipsuri sa mai tragem de timp ca nu era decat ora 9. Cei de jos s-au uitat, insa, cu mila la noi ca mancam chimicalele alea si au tinut sa ne faca cinste cu ceva in urmatoarea gara. Ne-am trezit cu un pahar in fata si o lingurita de lemn si nu stiam ce sa facem cu ce era in el. Nu am luat niciodata in serios povestile cu turisti drogati si talhariti, dar eram cam reticent. In special ca era ceva cumparat de pe peronul garii. Avusesem probleme cu stomacul si de la ceva mult mai curat decat peronul garii, asa ca am decis sa gust putin si sa scap de pahar. La fel a facut si Magda si a aruncat restul continutului in punga goala de chipsuri. “Mmmmm, very good. What is it?”. Nu am inteles ce a zis ca e, dar nu era deloc rau. Un fel de inghetata topita si cu biscuiti in ea. Desert de prin partile alea, presupun. Poate as fi mancat, dar ma gandeam sa dorm bine in noaptea aia, fara sa fac slalom printre indieni pana la toaleta.

Gestul vecinilor de sub noi a fost, insa, emotionant pentru noi si nu il pot trece cu vederea. Inainte sa ne desfacem punga de chimicale sub forma de cartofi ne uitasem la ei cat de prietenosi erau unii cu ceilalti. Si nici macar nu se cunosteau. Ii vazusem urcand la statii diferite, asezandu-se fiecare pe locul lui, vorbind despre subiectele importante din actualitatea indiana si apoi, in cele din urma, scotand fiecare ce avea de mancare si impartind cu ceilalti. Mancau impreuna de pe acelasi ziar si isi imparteau orezul primit de la sotii. 4-5 straini din cei 4-5000 sau cati or fi fost in trenul ala arhiplin isi ofereau unii altuia ce aveau mai bun fara sa se gandeasca la intimitate sau spatiu privat. In timp ce noua ne e frica sa ne atingem, iar primul lucru pe care il facem intr-un loc aglomerat este “Ntz ntz ntz”.

Si am adormit. Nu pentru ca ma drogasera vecinii binevoitori de sub mine, ci pentru ca nu aveam altceva de facut. Magda se uita din nou la filmele de pe iPod, iar eu m-am lasat vrajit de leganatul trenului.

Cand ne-am trezit, mergeam prin celebrele mahalale de la marginea Mumbaiului, iar pe fiecare bancuta de trei locuri stateau cel putin cinci oameni. Altii erau intinsi pe ziare, pe jos. Toti au coborat intr-o gara mai mare, de unde se iau trenurile regionale spre centrul orasului. Noi am ramas in tren pentru ca aveam bilet pana la Bandra Terminus. Dar despre intrarea in Mumbai, in episodul urmator.