Doi rucsaci prin lume

Am aterizat pe aeroportul Indira Gandhi dupa lasarea intunericului, ceea ce nu e prea indicat pentru “prospaturi”. Era bezna chiar daca era abia opt seara, lucru care m-a mirat cateva saptamani si care mi-a dat mai multe batai de cap cand m-am intors pe coordonatele noastre.

Imi auzeam inima cand mergeam spre ghiseul de Immigration. Ne-am luat stampilele si OK-ul de intrare. Rucsacii au aparut si ei dupa vreo 20 de minute de emotii si transpiratie rece si am pornit cu inima cat un purice spre iesire.

Cursul de schimb era ingrozitor ca in orice aeroport, dar aveam nevoie de bani pentru a ajunge la hotel. Daca cel oficial era de 45 de rupii pentru un dolar, la aeroport era in jur de 41. Nu am schimbat decat 20 de dolari, sa avem cele 450 de rupii pentru masina, mancare si bautura pana a doua zi cand aveam sa cautam o casa de schimb normala.

Am trecut pe langa ghiseul de taxiuri prepaid (pe care le voi folosi cu incredere data viitoare) si am inceput sa ne uitam in jur dupa o placuta pe care sa scrie “Magda&Alex”. Dupa alte cateva minute de emotie am vazut-o in bratele unui baiat de 45 de kile dupa cum avea sa ne spuna dupa cateva zile. Ne-a luat carutul cu bagaje si ne-a scos din aeroport. Era momentul primei guri de aer indian.

O gura de aer care mi-a uscat plamanii instantaneu. Nu am cunoscut perioada de glorie a platformelor industriale de langa orase, dar am trecut la un moment dat pe langa AzoMures si m-am intrebat de ce e galben aerul. Cam asa era si acolo, dar fiind intuneric nu am de unde sa stiu daca respiram ceva galben. Si era cald si era smog. Si nu stiam de ce stateam langa baiatul de la hotel si nu ne ducem la o masina din parcare. Pentru ca masina era pe drum si nu stiam cand o sa vina. Dar baiatul de 45 de kile spunea doar “It’s coming. The traffic. It’s coming”.

Masina era de fapt o dubita mica si veche, un Daihatsu, in care abia aveau loc doua persoane pe bancheta din spate. Din felul in care soferul tipa la baiatul de 45 de kile am inteles ca ar trebui sa ne grabim. Fara sa ne dam seama ce s-a intamplat vedem ca bagajele noastre sunt in mainile altor oameni care ni le baga in masina. Urcam repede in masina, ne inghesuim pe bancheta si trantim portiera insensibili. Stabilisem de acasa ca nu ne permitem sa ne lasam afectati.

Au inceput atunci cele mai lungi doua ore din viata mea. Atat am mers cu masina de la aeroport pana in Paharganj, in bazar. Bulevarde largi, cu cate 3 benzi pe sens, poate chiar cu 4 sau 5 sau 6. Cine mai stie, ca oricum sunt milioane de scutere, motocliclete si ricse. O multime compacta care se misca cu o viteza ametitoare in stanga si in dreapta si nu se ating niciodata. Stig ar trebui sa fie un indian.

Dar caldura, mirosul toxic, viteza si virajele de cosmar nu inseamna nimic. Mai sunt si claxoanele care nu se mai opresc si care sunt o parte a culturii sofatului in India cum e pentru noi semaforul rosu de pe un bulevard liber, noaptea, in Bucuresti. Doar ca la ei nu are o conotatie negativa. Claxonul nu inseamna “Ba, boule!”, ci “Vezi ca vin tare din spate” sau “Vedeti ca ma bag cu ricsa printre voi chiar daca e legile fizicii spun ca nu am loc”.

Dar cine avea timp sa se gandeasca la astea cand goneam de la aeroport spre hotel si observam ca soferul cu voce de macelar nu urmeaza drumul spre oras pe care mergea toata lumea, ci face stanga direct in bezna unui drum pe care se construia ceva. “Shortcut, shortcut!”. Si daca e shortcut, atunci de ce ultima curba a fost de 180 de grade? Si de ce nu mai merge nimeni pe shortcut? Doua ganduri in fiecare secunda, iar la fiecare doua secunde, gandul ca vom fi lasati cu mainile in buzunare pe un camp.

Si urma inca o curba pe o strada dubioasa, dar una cu sens unic de pe care veneau multe masini din fata. Soferul vorbea nervos si tare cu aceeasi voce de macelar, ceea ce m-a facut sa cred ca poate chiar nu stia pe unde merge si nu intentiona sa ne lase cu mainile in buzunare pe un camp.

Inscriptiile de pe strazi incepusera totusi sa para cunoscute. India Gate, Connaught Place si deja stiam ca drumul chiar ducea la hotel. Dar nu eram mai linistit. Zona in care ne aflam nu parea deloc mai linistitoare. Strazi inguste si pline de oameni. Pline de firme luminoase roz, dar intunecate in acelasi timp. Si acelasi miros greu. Soferul opreste, iar baiatul mic de la aeroport ne spune ca am ajuns. Nu am mai stat sa ma uit in jur. Am coborat cat am putut de repede si am vrut sa fug in camera.

Hotelul era la capatul unui gang la fel de intunecat lung de vreo 15 metri. Amax Inn. Mi-am zis ca nu mai conteaza si multumeam unei divinitati de pe un alt continent ca am ajuns. A fost momentul unei noi surprize cand soferul gras cu voce de macelar s-a transformat pe loc intr-o zana si mi-a spus cu voce calda de prezentatoare tv “Tip?”. Bacsisul urma sa fie omniprezent din acel moment si am ajuns sa cred ca peste cativa ani si maimutele vor cere 10 rupii dupa ce le faci o poza.

Eram in al noualea cer si incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca urma sa stau doua luni in camera. Probabil sa scriu ceva. Eram atat de fericit ca am ajuns la un hotel decent despre care se vorbea frumos pe Trip Advisor incat chiar i-am dat 100 de rupii bacsis macelarului cu voce de zana si inca 100 baiatului care ne-a asteptat la aeroport.

Am completat datele personale in registru, am semnat, am dat copii dupa pasapoarte si am urcat in camera. Un alt baiat ne-a explicat sistemul cu cheia de la intrare care porneste si lumina, ne-a adus hartie igienica si sapun si apoi a plecat tragand usa dupa el. Am ramas, in sfarsit, singuri si in liniste. Asa ca am inceput sa plang.

Dupa un drum de 72 de ore si cate o noua senzatie in fiecare minut, prima experienta in tara in care urma sa imi petrec doua luni a pus capac. Tot ce vazusem pana in acel moment era toxic si ma intrebam cum aveam sa rezist acolo inca 50 si ceva de zile. Cele cateva lacrimi pe care nu am reusit sa le opresc au reusit totusi sa ma linisteasca si sa imi regleze presiunea sau tensiunea si m-au ajutat sa nu mai simt ca imi explodeaza capul.

Am decis sa vedem restaurantul de pe acoperis. Era o oaza de liniste, lucru care ne-a confirmat ce citisem pe bloguri si forumuri inainte sa plecam. Cauta un hotel cu restaurant pe acoperis si stai acolo pana te obisnuiesti. Si aerul era altfel decat cel din strada. Ne-am luat o Cola si ne-am mirat de felul in care era infasurat un servetel in jurul sticlei. Eram prea tulburati de tot ca sa mai si mancam. Ne-am savurat in liniste Cola gandindu-ne ce puteam sa facem a doua zi. Am cazut de acord ca trebuia sa iesim sa cumparam apa. Dar mai intai sa dormim.