Doi rucsaci prin lume

Dupa o noapte cu aer conditionat mi-a revenit pofta de viata. Ma bucuram ca ajunsesem din nou intr-un oras mare – de data asta unul adevarat – si eram nerabdator sa ies pe strazi. Ma saturasem de provincie si periferii rurale. Imi era dor de asfalt fara gropi, fara noroi, fara vaci si munti de balegar la coltul strazii. Si mai ales de putina viata dupa apusul soarelui.

Am comandat micul dejun in camera si am mancat linistit incercand sa retin cateva figuri de dans de pe MTV India. M-am uitat si la programele lor de stiri si am fost uimit de asemanarea dintre A3, RTV si Times Now. Grafica aproape identica, acelasi timbru vocal stresant, aceeasi panica in cotet, ba chiar si un prezentator care semana suspect de mult cu Mihai Gadea. Damn!

Era evident ca avem aceeasi pasiune pentru senzational si scandal si avem nevoie in permanenta de ceva care sa clipoceasca a breaking news pe ecranul televizorului. Ajunsesem deja la concluzia ca marile orase indiene nu sunt decat o varianta suprapopulata a Bucurestiului.

Inspaimantati de idee, ne-am luat ghiozdanul in spate si ghidul Lonely Planet sub brat si am fugit din camera. Am decis sa mergem in dimineata aia pe insula Elephanta, in golful Mumbai, la vreo ora de mers cu barca. Era o buna varianta deoarece traseul nostru nu includea si opriri la Ajanta si Ellora. In plus, era cel mai bun argument cu care sa o conving pe Magda sa ne plimbam cu barca pe mare.

Plecarea spre insula se facea de la aceeasi Gateway of India, un loc stresant si obositor de care ma saturasem deja. Am urcat pe unul dintre vaporasele obosite care se leganau violent pe valuri si am mai dat 10 rupii sa stam pe canapelele de pe puntea superioara. Un lux pe care doar 5 indieni din cei 100 de pe barca si l-au permis. Briza si linistea de acolo ne-au ajutat sa uitam de ultimele cateva saptamani si sa visam putin. Mai ales dupa ce ne-am uitat spre cabina capitanului si am vazut ca pe geamul lui scria „Berlin-Wien”. „Hmm, oare ne duce acasa?”.

Cand am coborat pe insula am fost loviti imediat de caldura si umiditate. Daca asa e in cea mai uscata perioada a anului, atunci nu vreau sa stiu cum e dupa muson. Umbra copacilor nu ne-a ajutat cu nimic pentru ca nu faceau decat sa opreasca si ultima adiere de vant. Am urcat totusi cele cateva sute de trepte care duceau la pesteri fara sa acordam atentie sutelor de vanzatori de artefacte si suveniruri kitschoase. Doar numarul mare de maimute de acolo ne-a mai surprins. Ne-au amuzat, dar imi dovedeau din nou ca sunt doar gramezi zgomotoase de rabie cu coada. Tipa, fura, se bat, zgarie si musca si nu au evoluat deloc de cand m-au tras de par pe plaja la Eforie.

Templele din pesteri au fost interesante, dar ne-am pierdut destul de repede interesul ca la orice lacas de cult grandios, construit cu sudoarea, sangele si frica de trasnete a saracilor si sclavilor. Totusi, ne-am bucurat si noi, ca tot omul, de imaginea cioplita a unui zeu si ne-am rugat la el sa ne iasa pozele mai bine in grota.

Pana la urma am iesit la lumina si am ramas acolo sa facem poze la maimute si sa vedem cum au invatat sa bea suc din sticla sau cu dopul. Au reusit sa ne impresioneze si am decis sa mai dau o sansa relatiei cu primatele pitice.

Dupa o gustare usoara la o terasa pusa in drum special pentru turistii talhariti de maimute am coborat rapid sutele de trepte sa prindem vaporasul. Canapelele de sus erau ocupate de data asta de un grup zgomotos de englezi, asa ca am ramas pe puntea de jos, printre localnici. Adica abia asteptam sa ajungem in oras deoarece eram priviti cu insistenta, copiii tipau pe langa noi, iar cate o fata mai sensibila la valuri varsa peste bord.

Dupa ce am pus piciorul pe uscat am fugit din haosul de la Gateway of India spre centrul orasului. Ne-am plimbat pe bulevarde largi si am vazut vechiul Bombay al britanicilor cu autobuze double decker rosii si un turn cu ceas familiar. Eram in zona buna a orasului. In dreapta aveam Universitatea din Mumbai si Institutul de Stiinta, iar in stanga se ridica impozanta Curtea Suprema. Trecusem mai devreme pe langa muzeul de stiinte ale naturii, iar deasupra lor se vedea Bombay Stock Exchange. Eram impresionati si ne simteam ca intr-un oras european. Ca intr-o Londra tropicala. Cine stie, poate incalzirea globala va face ca englezii sa aiba si ei palmieri pe strazi peste o suta de ani.

Apoi am ajuns pe o strada de unde se vedea marea. Stralucea in lumina puternica a soarelui exact ca la Eforie Nord, cand mergeam dimineata spre plaja cu parintii. Am trecut chiar si pe langa un supermarket fara sa il vedem, desi am fi dat cateva zeci de dolari pe ce aveau ei acolo, si am ajuns la Marine Drive, locul in care iese la plimbare cealalta jumatate a orasului. Jumatatea mai buna, as spune. Indragostiti care vin sa vada apusul, corporatisti care admira skyline-ul si oameni de varsta a doua care fac jogging sau isi plimba cainii golden retriever. Nu mai eram in India. Sau eram in noua India, superputerea India.

Ne-am intors la hotel pe intuneric cu biscuiti, caju si bere luate de la magazinul din colt. Simteam din nou nevoia sa beau un Kingfisher la 660 ml. Am desfacut sticla, m-am intins pe pat si am dat drumul la televizor. Cantau Arctic Monkeys. O zi perfecta. Oare ii multumisem in sfarsit pe cei 330 de milioane de zei hindusi?