Doi rucsaci prin lume

Eram hotarati sa stam cat mai mult in Benaulim, dar ne plictisisem deja dupa o saptamana. Si Nica, proprietarul apartamentului, vedea ca nu prea avem ce face pe acolo si venea la noi cu idei si sfaturi.

Intotdeauna aducea fructe din livada lui si ne incuraja sa lasam bagajele la el si sa plecam undeva prin apropiere. Ne bucuram de cadourile lui (asa am descoperit si cum arata de fapt fructul caju), dar era prea cald sa plecam undeva. Mergeam doar pe plaja si stateam la umbra pentru ca cel putin acolo batea vantul. In casa nu puteam sa dormim mai tarziu de 6 dimineata pentru ca o pana de curent programata in fiecare dimineata la aceeasi ora ne oprea ventilatorul. Daca mergeam prin orase trebuia sa mai suportam si praful sau mirosurile.

Ne-a atras, insa, atentia cand ne-a spus ca fratele lui are cateva colibe pe plaja in Patnem. Stia ca asta am cautat de la inceput, cand ne facusem rezervarea stupida cu 1100 de rupii pe noapte la Blue Corner. Doar ca la fratele lui costa 400 de rupii. Adica la fel ca apartamentul. Suna foarte bine, mai ales dupa ce ne-a promis ca ne da o coliba cu vedere buna la mare.

Asa am ajuns in Patnem, una dintre ultimele plaje din sud, aflata la mica distanta de Palolem. De acolo eram pregatiti sa plecam spre Hampi si apoi sa ne intoarcem in Benaulim doar pentru cateva zile. Aventura nu s-a terminat bine, dar pana sa ajungem la spital am avut parte de cateva zile in care am vazut cum arata de fapt o plaja tropicala si ce se intampla acolo.

In Patnem se ajunge, ca in orice sat din sud, cu autobuzul din Margao (cunoscut si ca Madgaon). Biletul costa cateva zeci de rupii, iar drumul dureaza in jur de 2 ore. Ore pline de emotie pentru ca soferul conducea cu viteza pe serpentine si depaseste in curba. Macar avea gratii la geam si era imposibil sa zburam de pe scaun. Am rasuflat usurati cand am coborat si nici nu ne-am suparat ca soferul uitase de noi si ne-a lasat undeva pe drumul spre Palolem.

Am ajuns pe plaja imediat dupa ce a apus soarele, tocmai cand aerul avea acea culoare ciudata de care am mai scris. Era atat de linistit locul. Un mic golf, cu cateva restaurante integrate cat mai bine in peisaj, nisip fin, muzica in surdina pe la terase si un sunet perfect al valurilor. Si daca asta nu era de ajuns, la 5 metri de tarm un delfin a sarit din apa si a strigat ceva pe limba lui. Mai puteam sa cerem ceva? Era chiar perfect. De ce nu am venit aici de la inceput? Tot 400 de rupii trebuia sa dam pe noapte.

Era aproape intuneric si trebuia sa gasim prin bezna colibele Solitude Resorts unde eram asteptati. Fratele lui Nica nu era acolo, dar lasase vorba la restaurantul de langa. Am primit, asa cum ni se promisese, o coliba cu vedere la mare. Nu era de vis, dar la ce sa te astepti de la o coliba improvizata care e construita si daramata in acelasi sezon. Aveam totusi o baie a noastra, cu dus, toaleta si canalizare, ceea ce era foarte impresionant pentru o coliba improvizata care e construita si daramata in acelasi sezon. Patul dublu era acoperit cu o plasa de tantari, iar un ventilator se invartea haotic deasupra noastra atunci cand nu era cazuta lumina. In plus, aveam cateva prize si ferestre pe toate partile. Nu era rau deloc. Trebuia sa trecem cu vederea doar gaurile prin care se putea strecura inauntru orice vietate mica. Evident ca am dormit cu lumina aprinsa pentru ca doar eu am reusit sa trec cu vederea.

Dar nu mai conta cum arata camera cand aveam atatea afara. Pe o mica veranda din fata colibei aveam doua scaune si o masa unde sa ne bem ceaiul, iar cativa metri mai in fata erau doua paturi atarnate intr-un copac. O idee geniala pe care nu am mai vazut-o nicaieri.

Desigur, nici aici nu aveam mare lucru de facut, dar cine merge pe o plaja tropicala pentru a face ceva? Am lenevit la terasa, am lenevit pe veranda, am mancat si am baut, am lenevit pe paturile atarnate in copac, ne-am plimbat pe plaja, am mancat si am baut, ne-am jucat cu niste caini si apoi ne-am mai leganat putin in paturi. Totul era asa cum trebuia sa fie si imi parea rau ca nu stateam mai mult acolo.

Am dat o fuga si pana in Palolem, plaja mult mai cunoscuta aflata la 10 minute de mers cu ricsa. Primul lucru pe care l-am observat a fost o strada lunga, ca cea din Vama Veche, unde se vindeau toate prostiile. Magda a gasit niste tigari negre, foarte mentolate, produse prin Malaezia, si a incercat sa ma convinga sa imi fac dreaduri la unul dintre saloanele de coafura specializate in asa ceva dupa venirea hoardelor de neohipioti. Costa 6000 de rupii. Adica 100 de euro.

Plaja din Palolem este mult mai frumoasa decat ce vazusem in alte locuri, marea fiind foarte linistita si limpede. De asemenea, parea sa aiba si o viata de noapte decenta, dar numarul destul de mare de turisti m-a facut totusi sa nu fiu curios. Ne-am intors in Patnem dupa cateva ore, fiind convinsi ca era mai bine la noi.

Dar adevaratul motiv pentru care ne aflam acolo erau delfinii. Philip ne spusese ca a vazut si in Benaulim, de la balconul apartamentului sau, dar noi nu am avut noroc nici cand ne-am dus pe plaja la 7 dimineata. Nica ne-a zis ca in Patnem o sa ne duca cineva cu barca in larg sa ii vedem. Ceea ce am si facut pentru 600 de rupii.

Zambetul ne-a cam disparut dupa ce am vazut cu ce barca urma sa mergem in larg, iar Magda abia a reusit sa doarma cu o noapte inainte. S-a linistit abia dupa ce a primit vesta de salvare.

Experienta nu a fost totusi atat de draguta pe cat ne asteptam. Nu pentru ca nu au venit 10 delfini sa se joace in jurul barcii, ci pentru ca goneam ca disperatii dupa ei cand ieseau la suprafata. Era evident ca asta ii sperie si ii face sa fuga in larg. Dorinta nebuna a barcagiului de a ne impresiona nu facea altceva decat sa ne sperie si pe noi si sa ne dorim sa plecam de acolo mai repede. As fi fost mult mai satisfacut daca opream intr-un loc si ma uitam la ei cu binoclul si le faceam poze. In schimb, mi s-a parut o hartuiala si imi pare rau ca am facut-o.

Ne-am intors intristati pe tarm si ne-am pregatit de plecare. Pe la pranz am plecat spre Margao cu un autobuz arhiplin, care oprea din 2 in 2 minute sa mai ia pe cineva. Incercam sa rezistam inghesuiti pe locurile incredibil de mici din autobuzele indiene si cautam disperati o urma de aer, curent sau vant. Nu era nimic. Dupa vreo 10 zile in care am avut tot confortul dorit, ne intorsesem in India pentru care venisem. Horror.

Cand am ajuns in Margao eram deja epuizati si deshidratati, dar trebuia sa rezistam pentru ca urma un drum de noapte pana in Hampi. Ne-am consumat timpul facand poze la afisele din oras, la masinile pline cu banane, la oamenii pentru care timpul statea in loc. La autogara din oras am vazut ca un autobuz “semi-luxury” pleca la 7 seara. Ne-am gandit ca nu suna rau si ne-am luat bilete. In realitate, din semi-luxury nu lipseau decat caprele si gainile. Drumul nostru s-a terminat dupa o ora, la primul spital de stat care ne-a iesit in cale. Urmau cele mai lungi 24 de ore din viata mea.