Doi rucsaci prin lume

Doar o saptamana am mai rezistat in Goa dupa ce ne-am intors din spital si doar atat a mai stat in picioare planul nostru de a ramane in Benaulim pana la sfarsitul vacantei. Trebuia neaparat sa ajungem si in Hampi. Parca stiam ca va fi apogeul calatoriei pentru mine si nu trebuia sa merg mai departe fara sa invat ceva si de acolo.

Era a treia tentativa de a pleca spre Hampi dupa intamplarea nefericita din autobuz si niste probleme de stomac pe care le-am avut dupa ce am mancat prea mult Jackfruit. Dar de data asta nu ne mai lasam opriti de nimic. Ne-am pregatit un bagaj foarte usor, vitaminele, sarurile de rehidratare si am plecat pe la 5 dimineata spre gara din Margao.

Drumul cu trenul a fost impresionant si ma bucur ca pana la urma nu am mai mers cu masina. Peisajul se schimba pe masura ce trenul intra in inima Indiei, iar vegetatia era tot mai deasa. Atat de deasa incat vecinul mai ciudat de la upper berth a coborat dupa un somn de vreo doua ore si a exclamat confuz “Oh my God, I’m in Burma!”.

Dar jungla nu e singura care face drumul sa para deosebit. Trenul traverseaza si o zona deluroasa (daca nu chiar muntoasa) si ofera imagini spectaculoase celor care primesc loc pe partea cu valea. Pentru cateva momente se poate vedea si o cascada impresionanta in perioada de dupa muson si foarte usor de ignorat prin lunile martie sau aprilie. In plus, calea ferata trece prin zeci de tuneluri sapate in munte.

Peisajul se schimba din nou dupa cateva ore si apar primele semne ca Hampi e aproape. Piatra ia locul copacilor si tot pamantul este acoperit de bolovani ca si cum am fi fost bombardati din spatiu. Sau ca si cum un ciocan a cazut din cer si a faramitat muntii. Nu pot sa aleg o singura metafora pentru ce am vazut acolo.

Si atmosfera era mult mai fierbinte, chiar daca la intrarea in statul Karnataka am fost intampinati de o ploaie vesela de vara. Tot vagonul se bucura si noi impreuna cu ei. Ne bucuram ca niste oameni primitivi care au impresia ca rugaciunile le-au fost ascultate, iar zeii au fost incantati de virginele aruncate in vulcan. Dar cum altfel sa te bucuri de o ploaie dupa sase luni de seceta? Mi-ar fi placut sa ii vad si pe cei din Rajasthan cum se bucurau de venirea musonului, dupa ce in anul precedent au avut parte de doar doua ore de ploaie.

Trenul opreste in Hospet, un oras mai mare aflat la vreo 30-40 de minute departare. Toti soferii de ricsa de la gara se ofera sa mearga pana in Hampi, dar noi am fost sfatuiti in tren sa luam autobuzul. Diferenta de pret nu era, insa, prea mare si mi-as fi dorit sa accept propunerea cand am vazut ca iar trebuie sa asteptam in soare. Dar astfel am avut ocazia sa cunoastem un cuplu de englezi care au sters pacatele tuturor conationalilor intalniti pana in momentul ala pe oriunde am fost.

Pentru Hampi nu gasisem un loc unde sa stam si nici nu facusem rezervare. Invatasem deja cum sa cautam singuri cazare si cum sa negociem, asa ca am coborat din autobuz cu incredere. Am fost asaltati de oferte si carti de vizita, dar nu ne-am pierdut cu firea. Stiam ca toate pensiunile din Hampi sunt aproape la fel si probabil ca fiecare dintre cei de acolo ne-ar fi dus la aceleasi pensiuni pentru a-si lua un commission cat mai bun. Asa ca l-am ales pe unul dintre ei la intamplare si i-am spus ca vrem o camera dubla.

Aveam de ales intre pensiunile din sat, ieftine si saracacioase, dar cu vedere la temple, si cele construite pe partea cealalta a raului, unde se aduna toti neohipiotii sa fumeze iarba si sa bata in tobe toata noaptea. Am ales suprarealismul saracacios.

Am fost dusi pe o straduta de langa statia de autobuz si am intrat intr-o casa in care nu am gasit nimic din ce ne spusese omul ca vom avea. Asa ca i-am spus ca nu mai avem nevoie de serviciile lui pentru ca ne-a mintit. L-am lasat sa strige dupa noi si ne-am continuat drumul pe strada respectiva. Dupa 10 secunde am vazut o femeie care matura scarile unei alte pensiuni si am intrebat-o daca are camere. Am urcat, am negociat sa platim 500 de rupii pe noapte pentru o camera cu televizor si balcon cu vedere spre templul Virupaksha.

Sunt convins ca puteam sa gasim o camera si cu 2-300 de rupii, dar privelistea pe care o aveam de la Padma merita toti banii. De fapt, in alta parte cred ca am fi refuzat camera. Baia arata oribil, patul era rupt, iar temperatura din camera era mai mare decat cea de afara. Mersul la toaleta si spalatul erau un chin pentru ca trebuia sa ne spalam cu putina apa care statea intr-un butoi pe acoperis. Dar nu aveam ce sa facem pentru ca apa e oricum un lux in acel oras. In plus, de caldura nu am fi scapat nici daca ne luam camera cu aer conditionat deoarece aveam curent electric doar cateva ore pe zi. Nici televizorul nu mai avea sens dupa ce o furtuna a rupt cativa copaci si cablurile si a lasat toata zona in bezna. Astea erau standardele din Hampi si nu am fi gasit ceva mai bun la bugetul nostru. Trebuia chiar sa fim multumiti ca pensiunea avea un generator care ne permitea sa aprindem lumina sau sa folosim ventilatorul. Niciodata in acelasi timp.

Asa ca nu aveam motive sa stam in camera. Dar nici destul timp. Zona e inconjurata de temple vechi de sute de ani si milioane de stanci spectaculoase pe care merita sa te urci pentru a admira totul de la inaltime. Nu ne-a fost usor, insa. Piatra care acopera tot pamantul in unele locuri se incinge atat de rau incat ai prefera sa nu mai respiri deloc decat sa mai iei o gura de foc. Nici nu ai unde sa te ascunzi. Singura umbra e in spatele stancilor, dar nu stii niciodata ce poata sa iasa de sub ea. Totul arde si nu ai unde sa fugi. E obligatoriu sa ai cativa litri de apa cu tine, dar nici apa nu te mai salveaza cand incepi sa-ti pierzi mintile.

In prima zi am mers asa cateva ore pana la templul Vitalla, iar Magda isi uda la fiecare cinci minute esarfa de pe cap. Seara, cand am ajuns acolo, am aflat ca singurele bilete vandute turistilor erau cele scumpe, care puteai fi folosite o zi intreaga la toate templele din regiune. Si era deja seara. Am inceput sa ne certam fara niciun motiv si sa tipam unul la celalalt doar pentru ca era seara si nu mai aveam timp sa vizitam. Desigur, nu era niciunul de vina pentru venirea serii. Ba chiar trebuia sa ne bucure ca soarele nu mai era atat de puternic. Dar eram cu nervii la pamant si descopeream un alt lucru citit despre India. Iti amplifica orice sentiment. Iubesti mai mult sau urasti mai mult, esti incredibil de fericit sau deprimat pana la punctul in care nu mai crezi ca nu va mai exista o noua zi. Aici totul se face cu mai mult suflet si mai multa pasiune pentru ca nu e un taram ca oricare altul.

Intr-o alta zi am vorbit cu un sofer de ricsa sa facem un tur pe la toate templele. Am platit cateva sute de rupii sa ne plimbe cateva ore si nu stiam ce ar fi trebuit sa ne impresioneze mai mult. Relieful, blocurile uriase de piatra asezate in pozitii nefiresti, templele construite intre plantatiile de bananieri sau oamenii cu care intram in contact? Uneori ai impresia ca si Taj Mahalul ar putea sa fie pus in umbra de povestile oamenilor de acolo si ma bucur ca si mizantropia mea a fost pusa intr-un fel in umbra. Noroc cu Magda si dorinta ei de a vorbi cu oamenii.

Am aflat astfel ca soferul de ricsa avea 23 de ani si muncea in fiecare zi de la 5 dimineata pentru a avea bani sa-si marite sora si nici nu se gandea la propia viata sentimentala, ci doar la datoria de frate. Apoi am fost asaltati de copii ca in oricare alt loc, doar ca acestia nu ne cereau bani, ci pixuri sau creioane. Cum sa reactionezi in astfel de situatii? Si daca asta nu era de ajuns, soferul de ricsa ia cu el in fata doi copii care incercau sa ajunga in satul vecin desculti. Nu saracia era impresionanta, ci dorinta lor de a mai face putin bine in acea saracie. Ca sa nu mai spun de puterea lor de a mai zambi cand muncesc 17 ore pe zi pentru cateva linguri de orez, in timp ce pe alte continente oamenii nu cunosc decat ura din cauza saraciei. Ce rost mai au monumentele si atractiile turistice cand intalnesti asa ceva?

Nimerisem intr-o alta lume, in care nimeni nu aflase deocamdata cum ar trebui sa se poarte omul secolului 21. O lume in care nu se stia de criza financiara, economica, politica, institutionala sau ce alte crize mai inventam noi cand ne plictisim. Daca ar fi fost sa ne raportam la standardele occidentale, criza pentru acesti oameni incepe odata cu prima gura de aer luata dupa nastere. Dar poate intr-o viata viitoare vor avea noroc sa se nasca in lumea plictisita a albilor.

Si surprizele de acest gen continuau. Fara curent electric pentru a-si pune in miscare ventilatoarele, dupa ce o furtuna a rupt stalpii si cablurile, oamenii din sat si-au scos paturile din casa si dormeau pe strada. Mergeam pe strazile intortocheate si intunecate si asistam la scene suprarealiste. Oamenii dormeau pe saltelele lor, langa o vaca ce rumega niste coji de banane, un vitel ce inca era speriat de statutul sau de animal sfant si la un metru de niste capre mult prea obraznice pentru a se reincarna in curand intr-un animal sfant. In acelasi timp cainii alergau pe langa paturi inveseliti de racoarea noptii, iar o maimuta mai cauta o coaja de nuca de cocos inainte sa se culce pe casa parasita de oameni. Eram mici. Doua puncte albe care pluteau intr-o supradoza de realism.

Nu aveam liniste nici cand ajungeam in camera. Pentru prima oara de cand ne aflam in India am hotarat sa dormim cu geamul deschis din cauza caldurii. Ne sufocam, insa, sub plasa de tantari si ne trezeam din ora in ora intr-o balta de transpiratie. Ajunsesem chiar sa dormim cu sticla de apa in mana.

Trecand peste greutatile specifice, Hampi a fost cel mai frumos loc pe care l-am vazut in India si cel din care am plecat cu cele mai placute amintiri. Am vazut cum este spalat un elefant, am primit binecuvantarea lui la un templu, ne-am plimbat prin plantatii de bananieri, am luat cina sub un mango secular, am cunoscut alti calatori cu care am facut schimb de impresii si, poate cel mai important, am avut destula incredere in noi pentru a ne plimba pe cararile pustii si ciudate de pe langa sat. Ca sa nu mai spun ca este locul in care maimutele ne-au furat farfuriile si tacamurile de pe balcon.

Eu am simtit ca a fost apogeul calatoriei prin India si datorita ultimei seri in care ne-am urcat pe niste ruine si am asteptat apusul. A fost un moment atat de calm incat si soarele ne-a aratat un zambet inainte sa se ascunda in spatele unui alt templu.

Sper sa ma intorc ca sa vad toata partea de sud a Indiei si sa vad adevarata cultura hindusa, dar nu stiu ce voi mai gasi in Hampi. Noi l-am vazut intr-o perioada in care se dezvoltase destul de mult pentru un simplu sat construit pe ruinele unui bazar vechi de 500 de ani si am citit ca s-ar fi facut schimbari majore. In aprilie 2010 erau doua sau trei restaurante foarte populare, magazine, o librarie, doua internet cafe-uri si chiar si un bancomat. Multe dintre ele se pare ca au fost daramane in aceasta vara, intr-o incercare a autoritatilor locale de a redea locului sanctitatea de altadata. Am citit cateva argumente privind depravarea din ultimii ani, dar nu sunt de aceeasi parere. Nu se vindea nicaieri alcool, singura mancare pe care am gasit-o era vegetariana, iar drogurile erau oferite turistilor de un singur baiat trist pe care nu il baga nimeni in seama. Toata depravarea de care s-a scris in ziarele indiene se intampla pe partea cealalta a raului, nu in bazar. Dar am inteles ca acum se aud de pe strada imnurile vedice, iar asta e un lucru bun, pentru care m-as intoarce.