Doi rucsaci prin lume

Sosirea in Varanasi a fost atipica. Poate eram rupti de oboseala sau poate vazusem deja prea multe. Cu miscari mecanice si ochii aproape inchisi am coborat din tren in caldura infernala de la ora 9 dimineata. Nimic nou, nimic neobisnuit. Mai putea sa ne impresioneze ceva dupa vreo 35 de ore in tren?

Stiam ca urma sa vedem lucruri cu adevarat socante, dar senzatiile tari mai puteau sa astepte cateva ore sa dormim si noi.

Ne-am oprit in gara si am asteptat o ora sa vina cineva de la hotel dupa noi. Ne facusem rezervare prin telefon si stabilisem sa ne ia cineva de acolo pentru ca noi eram prea obositi. Trebuia doar sa ii sunam dupa ce coboram din tren. Asa am ajuns iar sa pierdem timpul intr-un loc in care explodasera niste bombe cu cativa ani inainte. Dar cine mai avea putere sa isi faca griji?

(Atentie! Unii spun ca imaginile din Varanasi sunt mai tulburatoare decat altele)

Am pierdut timpul uitandu-ne la oamenii care se adunau pentru un miting de 1 mai. Eram atat de obositi incat nici nu ne dadusem seama ca e 1 mai. Prietenii nostri dansau in Vama Veche, iar noi zaceam in mirosul de fecale din cel mai sfant oras al hindusilor. Nu puteam sa fim mai blazati.

Ricsa a venit pana la urma si am gonit pana in partea cealalta a orasului. Mergeam prea repede pentru a intelege unde ne aflam, dar nimic nu arata asa cum ne imaginam. Vedeam bulevarde largi, reclame, mall-uri, restaurante McDonald’s, pizzerii Domino’s. Si noi care credeam ca suntem intr-un oras vechi de 3000 de ani.

Dar am ajuns si acolo, pe ghat-uri, locul paralizat in timp, care nu isi schimba aspectul decat atunci cand creste debitul Gangelui. Stiam ca ne apropiam de orasul vechi pentru ca strazile erau tot mai inguste, ocoleam biciclete si vaci, iar zidurile caselor pareau sa stea la locul lor doar cu ajutorul cablurilor electrice. Si tocmai cand ne intrebam cat mai avem de mers am intrat pe o strada neasfaltata, acoperita de noroi, cu un morman de gunoi in dreapta si un depozit de lemne in stanga. In capatul ei, ceva care arata ca un cuptor imens si Hotel Sonmony. This is it!

Nu ma asteptam la o imagine mai frumoasa pentru ca singur alesesem un hotel de pe ghat-uri, cu vedere la Gange. Dar ne-am gandit imediat la strada pe care am stat in Delhi si ne-am linistit. Nu era deloc rau. Si totusi, ce era cu cuptorul ala urias?

Hotelul parea pustiu. Am fost dusi pe la toate etajele sa vedem camere de pe toate partile si sa alegem ceva ce ne convine. In final, am ales cea mai scumpa camera. Avea balcon, aer conditionat si vedere la Gange si costa 800 de rupii pe noapte. Probabil cea mai buna camera din hotel. Am coborat la receptie si i-am spus sefului de acolo ca nu am vazut nicaieri o camera fara televizor care sa coste mai mult de 600 de rupii. Si am batut palma pentru pretul meu, cu conditia sa nu afle vecinii.

Totusi, mai era o problema cu care nu prea stiam ce sa facem. Cand am iesit pe balcon am vazut ca la 15-20 de metri de hotel erau incinerati doi oameni. Nu era acel ghat celebru, unde focurile nu au mai fost stinse de mii de ani, asa ca nu intelegeam de ce ardeau sarmanii acolo. “What’s going on? Are they burning people here?”, l-am intrebat pe omul de la receptie care urcase cu noi in camera. “No, not always. It’s a special day”, a raspuns el. Am zis ok, fara sa stim ca seara urmau sa vina inca trei si dimineata inca doi. In plus, am avut onoarea sa vedem si ce se intampla acolo cu oamenii sfinti cand mor: sunt aruncati direct in apa.

Cinismul meu atinsese cote maxime, iar Magda probabil nu se hotarase inca daca sa fie socata sau disperata. Si inca ne intrebam ce e cu cuptorul ala care era la cativa metri de balconul nostru. “Probabil o fabrica de paine”, am zis eu, negandu-mi orice alt gand care mi se instala in cap.

Dupa un dus lung la care visasem dinainte sa plecam din Mumbai, cu 2 zile in urma, ne-am culcat. Nu ne interesa ce se intampla afara. Geamurile erau inchise, draperiile erau trase, iar aerul conditionat isi facea datoria. Chiar si acolo putea sa fie bine. Am pus capul pe perna, am zambit si am dat shut down.

Ne-am trezit dupa vreo 3 ore pentru ca trebuia sa si mancam ceva. Luasem ultima masa adevarata in Benaulim, cu o seara inainte sa plecam. Adica cu doua zile si jumatate inainte. De atunci doar ne amagisem cu ceva de la McDonalds, chipsuri, biscuiti, napolitane si banane. Era un moment in care plangeam dupa o ciorba de vacuta de acasa. Dar era un ideal la fel de indepartat ca si temperaturile normale.

Intre timp, aerul conditionat se oprise pentru ca generatorul hotelului nu mai facea fata. Era cazul sa iesim de acolo si sa mergem afara prin fumul dulce care venea dinspre rugurile de incinerare. Si daca asta nu era de ajuns, Magda a intrebat la receptie ce se intampla in cladirea neagra din care iese fum pe doua cosuri inalte. Raspunsul era evident. O moksha electrizanta, pe banda rulanta, pentru cei fara bani de lemne. Ataaaat. Cinismul meu depasise chiar si cotele maxime de mai devreme.

Am fugit pe ghat-uri fara sa discutam despre ce se intampla sub geamul nostru. Pe langa foamea teribila, acum aveam si un gol imens in stomac. Trebuia neaparat sa gasim un loc dragut in care sa stam la umbra si sa ne revenim. Citisem despre cateva restaurante in Lonely Planet si vazusem pe pereti semne ce indicau directia, dar e o misiune imposibila sa intelegi cum a fost construit Varanasi. E un adevarat labirint cu alei inguste, printre cladirile cu cel putin trei etaje care nu lasa lumina soarelui sa ofere putin ajutor. E un ghem infect si suprarealist in care dejectiile tasneau prin gauri de scurgere din pereti, iar vacile schiloade lingeau peretii. Acolo trebuia sa gasim un restaurant. Acolo.

In cap imi rasuna obsesiv intrebarea „Ce e sfant in orasul asta?”. Eram acolo de doar cateva ore si nu vazusem nimic care sa nu imi intoarca stomacul pe dos. Nu resping obiceiurile si nici religia hindusa, dar tot ce vedeam era dus la extrem intr-un fanatism grotesc ce iti baga pe gat ideea ca viata e durere si ca noi nu suntem nimic. Cum sa nu ajungi sa iti doresti cat mai repede eliberarea cand traiesti intre gunoaie si respiri cenusa mortilor? Era o cauza si un efect impachetate pompos sub numele de religie. Nici pana in ultimul moment nu am regasit nimic din ideile pe care le descoperisem in adolescenta, cand am cautat pe internet sa vad ce inseamna melodia aia cantata de Omul cu Sobolani. Poate am nevoie de un guru care sa imi traduca si sa-mi deseneze ce se intampla pentru a aprecia mai mult. Sau poate am nevoie de hasisul ce le iese si pe urechi oamenilor sfinti. Nu le inghit doctrina asa cum nu ii inghit nici pe albii luminati prin aceleasi metode dupa ce au vazut un film inteligent. Dar poate ma pripesc si pana la urma o sa ma regasesc si eu intr-o filosofie orientala.

Erau ganduri care imi treceau cu viteza luminii prin cap de fiecare data cand faceam o curba pe aleile intortocheate. Vedeam si pensiuni ieftine, la 150 de rupii pe noapte, dar cine ar fi stat acolo? Si de ce? Dar inainte sa imi vina raspunsul am vazut ceva cunoscut din ghidul Lonely Planet. Mona Lisa Cafe. Deja renuntasem la sfatul privind restaurantele pentru turisti si cele pentru localnici. In Varanasi nu se aplica nicio regula.

Atmosfera era placuta inauntru. Mai multi albi cazuti pe ganduri stateau cu un suc pe masa, in timp ce altii scriau pe laptop. Parea sa fie un loc sigur si de mancat. Patronul era acolo si ii certa pe angajati ca nu faceau ceva bine, iar doi dintre ei erau chiar nepotii lui. Ne-am luat pizza pentru ca nu mai stiam ce sa mancam si simteam nevoia de ceva familiar. A fost o alegere buna. Am mancat cu pofta si cu dor de casa si chiar ne-a facut sa ne simtim mai bine. Nici nu am avut probleme mai tarziu, asa ca mancati cu incredere la Mona Lisa daca o gasiti.

Cu mult mai multa putere si curaj ne-am intors la hotel sa exploram zona din jurul lui. Strada neasfaltata pe care se afla ducea pana la un „bulevard” ce leaga toate ghaturile. Am mers pana la intersectie si am incercat sa dam un telefon acasa, dar nicaieri nu reuseam sa sunam in Romania. Am fi vrut sa auzim niste voci calde, dar pana la urma ne-am multumit cu un internet cafe.

Acolo am inceput sa cautam un alt hotel. Eram atat de disperati incat am deranjat un alb ce juca poker online sa ii cerem recomandari. Ne-a spus ca el sta la Divya, langa Assi Ghat, si e foarte multumit. I-am cautat pe net, am gasit numarul de telefon si am sunat. Aveau camere si ne asteptau a doua zi dimineata. Totul era altfel in acel moment. Ne linistisem, iar vremea de afara ne ajuta sa respiram putin. O ploaie torentiala de vara matura strazile si improspata aerul doar pentru noi.

Cu burta plina de pizza, aer in plamani si un nou hotel la orizont am plecat la hotel sa ne culcam. Eram la 20 de metri de el si ne bucuram ca vedem lumina in camere cand am primit, insa, o noua lovitura. Un stalp de electricitate pur si simplu a explodat si toata strada a cazut in bezna. Am ramas trazniti, la fel ca stalpul.

Ne obisnuisem deja cu surprizele pe care le ofera India in mod constant, asa ca am inceput sa facem haz de necaz. Speram, in acelasi timp, ca hotelul avea un generator de rezerva, macar pentru cateva becuri sau ventilatoare, asa cum se intamplase in Hampi. Dar nu avea decat pentru un bec de la receptie si unul de pe terasa. In camera era sufocant. Nici vorba sa stai fara aerul conditionat sau ventilator si eram nevoiti sa deschidem geamul. Da, geamul sub care ardeau niste oameni.

Ne-am luat lanternele si am fugit pe terasa. Taceam si ne rugam sa fie reparat mai repede ce era stricat. Vazusem cu alta ocazie cum legau indienii doua fire si dadeau lumina la bloc, deci aveam incredere in ei. Dar minutele s-au transformat in ore si nu s-a intamplat nimic. Singurii care se miscau erau cei de pe ghat, care aveau clienti noi la rug.

Incercam sa glumim si sa ne facem sa ne simtim mai bine, dar ne amageam. Eram singuri si nu ne raspundea la glume decat ecoul. Ne-am inveselit brusc si inima a inceput sa ne bata nebuna cand am vazut alte persoane intrand pe usa. Era un cuplu din Japonia, vecinii nostri de palier. Probabil i-am speriat cu entuziamul nostru, dar nu mai fusesem atat de fericit sa vad pe cineva din Amritsar cand le-am sarit in cale unor francezi. Poate atunci eram disperat daca ajunsesem sa vorbesc cu francezi, dar acum chiar ne bucuram ca avem ocazia sa vorbim cu japonezi. Era prima oara si am fost uimiti de cat de calmi, rezervati si calculati erau chiar si cand se simteau bine.

Ne-au oferit din specialitatile lor culinare gasite printr-un restaurant japonez din oras si am mancat cu placere, desi nici nu au stiut sa ne spuna cu ce erau facute. Apoi am jucat carti; noi i-am invatat macao, iar ei au incercat sa isi aduca aminte pentru noi „daihugo”, un joc popular la ei acasa.

Au trecut asa cateva ore in care am reusit sa ne linistim putin, dar tot nu aveam lumina in camere. Am decis sa coboram pentru ca se facuse tarziu. Imi era atat de somn incat nici nu imi aduc aminte cand am adormit. Stiu doar ca m-am intins pe pat si apoi s-a facut lumina, am deschis ochii, iar Magda mi-a spus sa o iau de acolo ca isi pierde mintile. Nu stiu ce s-a intamplat intre timp. Dar ea nu o sa uite niciodata si a scris deja urmatorul episod ca sa am povestea completa. Maine. Stay tuned. Eu astept asta de cand am inceput sa scriu.