Doi rucsaci prin lume

Nu am avut nevoie nici de 10 minute sa ma pregatesc dupa ce am deschis ochii si vazut-o pe Magda. Nu imi aduceam aminte nimic din noaptea precedenta, dar eram sigur ca nu a dormit. Daca luam in calcul si “gratarele” fumegande de la parter, stiam ca trebuie sa o duc departe cat mai repede.

Am coborat cu rucsacurile in spate si ne-am oprit la receptie. “Noi plecam. Uitati cheia”. Omul de acolo nu a zis nimic. Ce era sa spuna? Ca o sa revina curentul repede? Ca nu va mai arde nimeni la geamul nostru? C’mon, cat sa minti in orasul sfant?!

Nu stiam unde ne duceam, nu aveam nicio garantie ca la Divya era curent, dar macar scapam de panorama sinistra. Ne-am urcat intr-o ricsa si am pornit spre Assi Ghat, primul ghat din sudul orasului, o zona despre care citisem ca e mult mai curata si linistita. Desigur, asta nu inseamna ca ne aflam in zona buna a orasului. Aveam aceleasi strazi pe jumatate asfaltate sau pe jumatate acoperite de pamant, cu gropi si case pe jumatate construite sau pe jumatate daramate. Dar hotelul Divya si Mos Craciunul care ura “Merry X-mas” la inceput de mai erau o pata de culoare.

Cei de la receptie s-au bucurat sa ne vada si s-au aratat foarte incantati ca plecasem de la altii si venisem la ei. Le-am povestit ce am patit acolo si chiar ne-au oferit un pret mai mic decat cel pe care il plateam la Sonmony. Asta desi ar fi trebuit sa platim mai mult. Ne-am bucurat atat de mult de ce vedeam acolo incat simteam ca plecasem din Varanasi si uitasem toata experienta neplacuta. Acum puteam sa ne bucuram si noi de minunile de pe Gange.

Dar mai intai trebuia sa mancam si sa o las pe Magda sa se linisteasca. Camera era mai frumoasa chiar si decat cea din Jaipur. Si pentru ca era oricum prea cald pentru a iesi la plimbare, am ramas acolo cateva ore. Vesnicia din Benares nu ne grabea nicaieri.

Abia dupa-amiaza, cand soarele s-a mai calmat putin, am plecat si noi pe ghat-uri. Stiam ca urma sa vedem acelasi lucru si sa trecem pe langa locul de incinerare, dar gandul ca aveam un refugiu dragut ne dadea curaj. Peste tot am avut camere sau locuri in care ne retrageam pentru a digera imaginile mai puternice, iar la Sonmony nu am fi putut sa facem la fel.

Imediat cum am pus piciorul pe ghat am fost asaltati de mici intreprinzatori. Barcagiii se intreceau in oferte pentru o plimbare pe Gange, copiii incercau sa ne vanda mici ofrande din flori de pus pe apa, iar altii … cine stie ce aveau altii de vandut. Invatasem sa trec printre ei fara sa mai aud nimic. Cine nu avea ceva de vanzare sigur cerea 10 rupii. Singurii care ne-au atras atentia au fost niste baieti care ne-au cerut niste bani din tara noastra. Ni s-a parut o pasiune draguta, asa ca ne-am scotocit prin ghiozdane pana am gasit un leu. Altul vazuse ca aveam in buzunarul cu plasa de la rucsac un pliculet de ketchup de la McDonald’s. Nici nu stiam ca avem asa ceva la noi si nu intelegeam ce ne cere. Dar el ne ruga sa i-l dam si arata cu degetul spre plictulet. „You want this? But it’s old. It’s not good”. „I put it on my panipuri”, a spus el, in timp ce eu ma gandeam daca e totusi ceva bun de mancat pe acolo.

Seara, dupa ce au plecat la culcare copiii cu ofrande, au iesit copiii mai mari cu hasis. Fara sa judec in vreun fel consumul, nu pot sa nu ma gandesc cat de tampit ar trebui sa fie cel care vrea sa fumeze asa ceva acolo. Poate e mult mai puternic decat ce cunosc europenii sau poate e doar o teapa, dar cu siguranta nu te va ajuta sa-ti pastrezi mintile cand briza de pe Gange iti umple plamanii cu fumul de la morti. Ca sa nu mai spun ca multi dintre dealeri au intelegeri cu politistii corupti si te dau pe mana lor ca sa primeasca o parte din spaga frumoasa pe care urmeaza sa o dai.

Cam asa a fost tot drumul pe ghat-uri, in fiecare zi. In spatele fiecarei poze sunt cel putin trei persoane care vor ceva. Daca nu te epuiza caldura, sigur te scoteau din sarite ei. Toate momentele de liniste adunate fac doar cateva secunde.

Poate din cauza asta nu am putut sa simt nimic. Sau poate nici nu era nimic de simtit pentru mine. Nu stiu daca in alte parti am simtit vreo prezenta deasupra mea sau vreo energie in plus, dar stiu sigur ca in Varanasi nu a fost nimic. Ma simteam totusi prost din cauza asta pentru ca vedeam alti albi in extaz si iluminati si zambeau calmi de parca nu stateau si ei in aceeasi caldura. Eu de ce nu simteam pacea aia? Incepusem sa ma gandesc la asa ceva chiar daca stiam ca eu nu m-am dus pentru asta. Stiam ca eu nu cautam regasirea si nici nu aveam un gol in suflet de umplut cu un zeu exotic. Eram acolo pentru a vedea lumea. Asta, nu alta. Cum sa stau nemancat intr-o pozitie ciudata cand sunt atatea minuni de descoperit prin restaurante? Da-mi o bucata de Bebinca si o sa citesti placeri dintr-o alta lume pe fata mea. Dar acolo si mancarea buna era greu de gasit, iar restaurantele erau pierdut prin labirintul de stradute intunecate in care n-as fi vrut sa mai intru.

Abia seara, dupa aproape doua zile petrecute acolo, am fost impresionati pentru prima data intr-un mod pozitiv. Daca in cursul zilei nu erau decat bisnitarii si cativa copii care inotau, seara au coborat pe ghaturi mii de oameni. Poate zeci de mii ca e destul de lung orasul. Toti erau pregatiti pentru slujba de seara. Ganga aarti este o ceremonie religioasa care se organizeaza acolo de mii de ani, in fiecare seara, iar singurul lucru care s-a schimbat in acest timp este ca au fost instalate difuzoare care sa raspandeasca rugaciunea si mai departe. Locul in care trebuie sa fii in acel moment este Dashashwamedh Ghat, unde e si cea mai spectaculoasa ceremonie.

Chiar daca nu simti o legatura cu ceva de deasupra, evenimentul nu are cum sa nu iti provoace niste fiori. Si indiferent de religia pe care o ai, nu poti sa nu pleci multumit si linistit de acolo. Eu eram fericit ca vazusem iar ceva nou si asistasem la ceva ce nu avea nicio legatura cu lumea noastra. Era 9 seara, iar pe fusul orar de acasa m-as fi pregatit sa plec de la serviciu. Spre casa, ori spre Centrul vechi sa beau o bere. In schimb, mergeam pe malul Gangelui si printre spiritele si pacatele pe care le spala pentru totdeauna. Incepusem sa cred? Doar in minunile acestei planete.

Ne-am intors la hotel prin bezna ghat-urilor si printre vanzatorii de hasis fara sa ne facem griji. Primeam tot felul de lovituri in psihicul obosit dupa atata timp departe de casa, dar in rest nu aveam ce sa patim. Pur si simplu o stiam. In afara de cate o diaree inevitabila, India nu are treaba cu corpul nostru vicios. Ne vrea doar mintea.

Am adormit linistiti in patul nostru perfect de la hotel, dar starea de bine nu a continuat si dimineata. Am constatat cu groaza ca bateria de la camera foto nu se incarcase peste noapte, iar incarcatorul nu mai functiona. Putea sa se intampla intr-un moment mai nepotrivit? Ce puteam sa facem? Eram in Varanasi, orasul vechi de mii de ani in care hindusii vin sa se nasca sau sa moara. Unde gaseam noi un incarcator pentru camere Sony? Intre crematorii si sadhus?

Am plecat pe o strada principala, fara o tinta exacta. Ne gandeam ca indienii improvizeaza orice, asa ca poate aveam noroc sa gasim pe cineva care sa il repare. Nu am avut noroc. Am primit, insa, o adresa unde merita sa incercam. Am urcat intr-o ricsa si ne-am dus. Ce sa vezi? Era un Sony Center. Acolo! Cine ar fi crezut? Dar am avut karma proasta si nu aveau incarcatoare, motiv pentru care ne gandeam serios sa cumparam o alta camera, mica si compacta. Totusi, si cei de aici ne-au dat un biletel cu o adresa unde merita sa incercam. Asa ca ne-am urcat din nou in ricsa si am plecat printr-un Varanasi pe care nu mi l-am imaginat niciodata. Orasul oamenilor normali. Si am ajuns la un service Sony. Acolo am asteptat la coada cu cativa programatori care aveau probleme cu laptop-urile Vaio si, intr-un final, am dat si noi incarcatorul cuiva. Am luat loc printre programatori si alte minti sclipitoare ale orasului sfant si am asteptat. Dupa vreo 15 minute primim vestea ingrozitoare. Nu mai puteam sa facem nimic cu el. Trebuia sa il incineram pe malul Gangelui. Dar mai aveam o sansa si dupa un scurt telefon am primit un nou biletel cu o adresa. Am sarit din nou in ricsa si ne-am dus spre un mall. Da, un mall. Cum e Plaza sau Bucuresti Mall. Mall! Am urcat la etajul 1 si am gasit un alt Sony Center, care avea si incarcatoare. L-am bagat in priza sa il incercam si coruri de ingerasi au aparut deasupra noastra pentru a ne impartasi bucuria. Cred ca eram mai fericiti decat atunci cand parasisem spitalul din Panjim.

Cu noul incarcator Sony in ghiozdan, ne-am plimbat fericiti prin cateva magazine si apoi am coborat la parter sa mancam la McDonald’s. Singurul mare regret din acea zi e ca nu aveam baterie in camera si nu avem poze cu acel mall.

Intorsi la hotel, am stat cuminti o jumatate de zi pentru a ne incarca bateriile. La propriu. Intre timp am dat cateva ture prin cartier, am mai trimis niste vederi acasa si am pierdut timpul intr-un internet cafe. Se apropia sfarsitul calatoriei si ar fi trebuit sa ne punem la curent cu tot ce se intampla acasa. Am aflat de noi reduceri salariale, de planuri pentru majorarea TVA. Numai de bine auzeam de acasa. Sa tot vrei sa te intorci in Romania. Ne-am uitat si la televizor si l-am vazut din nou pe prezentatorul de la Times Now care seamana foarte mult cu Mihai Gadea. Era o editie speciala pentru ca era asteptat un verdict in procesul lui Ajmal Kasav, pakistanezul care a scos o mitraliera la Victoria Terminus in Mumbai.

Seara am facut ce trebuie sa faca oricine ajunge in Varanasi: o plimbare cu barca de-a lungul ghat-urilor. Pretul se negociaza si scade in functie de culoarea pielii, dar 500 de rupii e un pret bun. Desigur, conteaza si cat de mult vrei sa te plimbi cu barca, daca vrei un drum dus-intors si daca vrei sa vezi si zonele mai indepartate sau malul celalalt, unde cainii trag din apa si mananca oamenii sfinti. Dar nu te obliga nimeni sa te uiti dupa picioare care plutesc. E cel mai bun mod de a vedea ce inseamna Gangele pentru indieni. De asemenea, e locul din care vezi toate acele imagini de la televizor si din reviste. Iar pentru noi a fost singura sansa sa ne apropiem de ghat-ul principal de incinerare. Adica locul in care focul nu a mai fost stins de mii de ani. Horror de-a dreptul.

Am repetat experienta si a doua zi, la rasarit. Auzisem ca atunci e cel mai potrivit moment, cand rasare soarele, ceata se ridica, iar credinciosii vin sa se roage si sa se spele. Nu stiu daca a fost mai spectaculos dimineata, dar mie mi-a placut ca am avut lumina buna pentru poze. In plus, ne-am hotarat sa dam o tura cu barca si dimineata dupa ce am intalnit un barcagiu cu o seara inainte pe ghat-uri. Era 10 seara si ne-a propus sa ne plimbe la rasaritul soarelui, adica la 5 dimineata. Am stabilit un pret si ne-am trezit doar ca sa vedem daca se tine de cuvant si vine la ora. Nu numai ca ne astepta, dar arata impecabil si parea sa fie gata de cateva ore pentru o noua zi de munca. I-am dat banii si ceva in plus cu mare drag.

L-am rugat sa ne lase la ghat-ul principal pentru a ne plimba pe jos prin oras. Ne-am dus in sus, pe scari, printre sute de cersetori care stateau pe jos, dar nu mai conta nimic. Mergeam pe strazi si nu mai auzeam harmalaia, nu mai simteam mirosurile, nu mi se mai parea ca ricsele trec prea repede pe langa mine; incepusem sa ma integrez in peisaj.

Dupa 7 saptamani petrecute in India incepusem in sfarsit sa o inteleg si sa o privesc cu adevarat. Dar nu mai aveam decat vreo 5 zile de stat acolo. eram navalit de sentimente contradictorii si greu de explicat. Obosisem si imi doream sa ma intorc acasa, dar era o prostie sa plec chiar in momentul in care ma obisnuisem cu tot. Ma bucuram ca mai aveam putin, dar nu asteptam deloc sa ma intorc la viata mea obisnuita. Am avut timp sa ne gandim la toate astea in special in ultima zi petrecuta in Varanasi. Trenul pleca spre Delhi abia la 7 seara si am stat o dupa-amiaza intreaga la parterul hotelului. Nu mai aveam nimic de vazut. Trebuia sa ne oprim si sa analizam tot.

Dar chiar inainte sa plecam spre gara am primi o noua lectie de la incredibila Indie. Un soricel a fugit printre picioarele noastre. Ceva ce nu putea sa treaca neremarcat si necomentat de noi cu voce tare. Ne-au inchis, insa, gura angajatii hotelului care ne-au spus ca stiu de el si ca nu face rau nimanui. Adevarul e ca au dreptate. Chiar nu face rau nimanui. Dar nu ma curatasem chiar de tot de ce am invatasem acasa. Nu se cade ca un soarece sa-ti alerge printre picioare. Poate doar daca esti pe camp.

In scurt timp eram din nou inghesuiti intr-o ricsa cu rucsacurile noastre si mergeam spre gara. Lasam in spate un oras pe care ne bucuram nespus ca il vazusem, dar in care nu stim prea sigur daca ne-am intoarce. Dar stim ca trebuie vazut de toata lumea.