Doi rucsaci prin lume

Mai aveam doar un pas de facut si apoi zburam inapoi spre casa. Ne intorceam in Delhi, locul care ne ingrozise cu 7 saptamani inainte si aveam rezervare in acelasi loc, unde ne era frica sa iesim pe strada. Dar asta se intampla intr-o alta viata.

Nu aveam emotii, ci doar acea combinatie de sentimente contradictorii. Ne bucuram ca se termina, dar nu voiam sa ne intoarcem la vietile noastre. Eram schimbati si ne gandeam ca ar fi fost buna o saptamana de aclimatizare dupa intoarcerea in Bucuresti. Sa ne reobisnuim cu monotonia, lipsa de culoare, spiritul pseudo-capitalist si lucrurile cu adevarat importante precum Emil Boc, Gigi Becali, autostrazi, patroni de televiziuni, criza financiara, economica, politica, institutionala s.a.m.d.

Dar inca nu merita sa imi bat capul cu ele pentru ca gasisem bilete la upper berth si urma sa petrec ultima noapte in praful de la sleeper. Ma obisnuisem sa dorm cu capul pe rucsac, ascuns complet in cearsaful de matase si sa aud de acolo strigatele vanzatorilor de ceai care dau trezirea la 5 dimineata. Si atunci mi-am dat seama ca era ultima oara pentru cine stie cat timp. Nu ii filmasem deloc, dar am scos telefonul si am inregistrat sunetul pentru alarma de dimineata. Chai, chai, chai…

In tren am impartit locurile rezervate strainilor cu doi japonezi si doua coreence. Din nou am vazut cat de rezervati si calculati sunt asiaticii, dar si cat de diferiti sunt japonezii fata de vecinii lor. Nu am stat cu ei sa ne dam seama si de lucruri mai profunde decat fizicul pentru ca eram nerabdatori sa ne intindem pe bancile noastre de sus. Sunt o binecuvantare pentru calatori si daca prinzi una, nu o mai lasi pana la destinatie.

Destinatia a fost Delhi. Dupa o noapte linistita in care am fost deranjati doar de un politist care a vrut sa ne spuna sa nu aratam nimanui pasapoartele, orice ar zice, ne-am trezit din nou in haosul care ii sperie pana si pe indieni. Peste tot eram asteptati de hoardele de soferi de ricsa si de taxi la poarta garii, dar aici erau prea multi pentru a fi opriti. Peronul era plin dupa ce au inceput sa coboare calatorii din tren, dar jumatate dintre oameni erau soferi de ricsa.

Cum sezonul era pe sfarsite si nu prea mai vedeai picior de alb, noi am fost atractia principala. Dar cui ii mai pasa? Si cine se mai putea lasa coplesit? Taxi, taxi! Taxi, sir! Where do you want to go, sir? Istanbul! Ok, sir, no problem! Delhi ne-a primit cu tot ce avea el mai obositor, iar noi i-am raspuns cu un hohot sanatos de ras, cum probabil nu se aude prea des acolo. Asta e si cel mai important sfat pe care pot sa il dau celor care pleaca in India: sa ii rada in fata. Simtul umorului si cinismul sunt la fel de esentiale intr-o astfel de calatorie ca si hartia igienica.

I-am lasat pe taximetristi in spate si ne-am continuat drumul spre pasarela garii. Se uitau nedumeriti dupa noi si nu intelegeau de ce radem. Nici in fata garii nu mai atrageam atentia cuiva. Era evident de ce. Daca te lasa trenul acolo si nu te uiti disperat in stanga si dreapta dupa mama inseamna ca ai mai trecut prin zona si nu esti usor de pacalit. Asa am si iesit din parcarea garii si am mers pe drumul plin de gropi si ricse care duce las hotelul Amax Inn. Era tot acolo, in acelasi gang intunecat si umed. Rasul sanatos din gara a continuat si aici dupa ce ne-am adus aminte ce frica ne era prima data sa iesim pe strada.

Doar angajatii erau altii, iar atmosfera parea mai apasatoare din cauza unui tip nou cu aere de sef de la receptie. Dar nu aveam treaba cu el, asa ca nu ne interesa. Ne-a deranjat doar ca nu a vrut sa ne dea camera cu 2 ore inainte de ora de check in, in conditiile in care avea un hotel gol. Dar am stat linistiti pe terasa si am asteptat sa se faca ora 12. Am primit apoi o camera fara aer conditionat, dar mult mai draguta decat cea in care statusem cu doua luni inainte.

Dormisem vreo 9 ore in tren, asa ca eram plini de energie. Si destul de bucurosi ca puteam in sfarsit sa vedem si Delhi. Facusem un plan in cele doua ore petrecute de dimineata pe terasa si am plecat spre Old Delhi, pe partea cealalta a garii. Voiam sa mergem pe jos pentru ca harta cretina din Lonely Planet arata doar vreo 700 de metri intre moscheea Jama Masjid si zona in care ne aflam. In realitate, era mai departe si mult mai intortocheat drumul. Am vrut sa luam o ricsa, dar ne-a cerut 70 de rupii. Prea mult. Intreb la o alta ricsa, sperand sa ceara 50 de rupii. A cerut 100 de rupii. Si nici nu mai conta ca eram bronzat si stiam ca un indian ar plati vreo 30 de rupii.

Nu aveam decat sa mergem pe jos. Dar incotro? Nu intelegeam nimic de pe harta din Lonely Planet, iar strazile de acolo nu aveau nicio logica. Mergand pe un bulevard care semana cu cel din ghid nu am facut decat sa ne indepartam. Disperati de caldura, trafic si praf, ne-am urcat intr-o ciclo-ricsa si ne-am dus spre Red Fort pentru 50 de rupii. Era a doua oara cand foloseam acest mijloc de transport, dar de data asta eram dusi de un tip tanar si solid.

Red Fort e un alt loc in care strainii platesc de vreo 30 de ori mai mult decat indienii si care m-a dezamagit profund desi este una dintre destinatiile de top din Delhi. Aveam asteptari foarte mari dupa ce am citit ca a fost construit tot de imparatul Shah Jahan (cel cu Taj Mahalul), dar singurul lucru care m-a atras a fost umbra copacilor. Nu am putut sa intram nici la muzeul militar din incinta fortului pentru ca inauntru nu se putea respira. O pierdere de timp si de bani.

Am plecat si de acolo plangand dupa 500 de rupii cu care am fi putut sa mancam ceva mult mai interesant si ne-am indreptat privirile spre minaretele moscheii Jama Masjid. Era aproape, dar ne-am urcat totusi intr-o ricsa pentru a nu mai pierde timpul in caldura aia. Poate ne obisnuisem noi cu tot ce se intampla in jurul nostru, dar caldura era tot mai greu de suportat. Nu numai ca era luna mai, cea mai fierbinte in India, dar mai eram si in campia aia incinsa a Gangelui. Si daca asta nu era suficient, noi eram tocmai in Delhi. Cel mai nepotrivit loc. Dar nu mai aveam mult. Nici noi si nici ei. Musonul era doar la vreo 3 saptamani distanta.

La moschee am vazut din nou cum sunt storsi de bani turistii. Intrarea e libera, dar trebuie sa platesti o taxa foto de 200 de rupii; trebuie sa iti lasi incaltamintea la intrare si sa ii dai ceva omului de acolo; femeile trebuie sa fie acoperite complet, asa ca pun ei la dispozite, contra-cost evident, niste saci portocalii. De asemenea, strainii trebuie sa plateasca si daca vor sa urce in turn, biletul fiind acum, din cate am inteles, 100 de rupii. Asa ca la un obiectiv cu intrarea libera ajungi sa platesti cat la Red Fort. Apropo de turn, femeile nu au voie sa urce daca nu sunt insotite de un barbat.

Pretul nu ne-a descurajat insa pentru ca citisem numai lucruri interesante despre Jama Masjid si abia asteptam sa o vad de aproape. Moscheea este cu adevarat mare, in curtea ei avand loc 25.000 de oameni pentru rugaciune. Iar privelistea din turn merita toti banii. Mie imi place oricum sa ma urc in turnuri si alte locuri cat mai inalte atunci cand ajung undeva si era obligatoriu sa o fac si in India. Dar daca prin Europa admiram bulevardele construite cu mult cap, in Delhi imi puneam mainile in cap. Pana atunci mi se parea infiorator ce se intampla pe strada, dar vedeam in sfarsit si ce se intampla deasupra strazii. Atat cat puteam sa vad din cauza poluarii.

Ne speria ce vedeam din turn, dar in acelasi timp eram nerabdatori sa mergem prin bazarul din Old Delhi pentru ca strazile sunt obiectivele turistice pe care le vanam noi. Iar acolo jos era ceva ce nu mai vazusem niciodata.

Totusi, in tot acel furnicar haotic exista un model de organizare. Era o zona pentru vanzatorii de suruburi, una pentru invitatii de nunta si felicitari, alta pentru artificii si petarde etc. Vedeam asta cand reuseam sa ne luam ochii de la stalpii cu sute de kilograme de cabluri atarnate. Erau atat de multe cabluri incat credeam ca ele tin casele in picioare.

Dar mai era si spectacolul vietii, cu mirosuri de mancare, strigatele vanzatorilor si claxoanele masinilor care ramasesera impotmolite. Bazarul era plin de energie si mi se ridica parul in cap. Nu stiu daca era ceva in aer sau doar eram coplesit, dar simteam ca imi vor exploda simturile. Si atunci a inceput sa ploua. Brusc, fara niciun avertisment si torential. Initial ne-am bucurat ca erau spalate strazile, dar apoi am vazut aburul care se ridica. Nu puteam sa nu ma gandesc la cat de rezistenti sunt oamenii aia.

Am fi vrut sa ne mai plimbam prin bazar, dar nu se mai putea respira deloc. Nu am apucat sa vedem mare lucru si vreau neaparat sa ma intorc pentru a inregistra sunetele strazii. Inca imi rasuna in cap cand ma uit la poze.

Ne-am intors la hotel cat am putut de repede si ne-am incheiat ziua cu traditionala sweet lime soda cu apa Kinley bauta pe terasa. Dupa cateva episoade din Friends si Two and a Half Men am adormit cu gandul la ziua urmatoare. Voiam sa mergem mult cu ricsa si nu stiam cum sa scoatem un pret cat mai bun. Daca ni se cerusera 70 pana la moschee, ne era frica sa nu dam 500 pana la Humayun’s Tomb. Dar despre asta, data viitoare.