Doi rucsaci prin lume

Drumul de la hotel pana la aeroport a fost la fel de lung ca in prima zi. Lipseau, insa, milioanele de masini, camioane, motociclete, scutere si ricse care ne ingrozisera atunci. Lipsea si soferul macelar care ne facuse sa credem ca vom sfarsi pe un camp de la marginea orasului. Acum eram intr-o Honda draguta, cu aer conditionat si sofer hipster. Totul se schimbase in ultimele doua luni.

Dar oare chiar se schimbase totul sau vedeam noi cu alti ochi. Poate nu mai vedeam masinile, poate nu mai auzeam claxoanele, poate aveam plamanii uscati si nu mai simteam poluarea. Eram prea confuzi si obositi pentru a ne mai gandi la ceva. Nu stiam nici daca eram fericiti sau tristi. Faceam doar un alt drum, spre un alt oras. Nu conta ca era pe alt continent.

Avionul decola pe la 5 dimineata, dar noi am plecat de la hotel la 9 seara. Nu pentru ca nu voiam sa mai platim o noapte de cazare, ci pentru ca aveam mai multe optiuni in aeroport. Trebuia sa schimbam decorul si sa ne reobisnuim cu lumea occidentala.

Nu am avut voie sa intram in aeroport cu atat de multe ore inainte, asa ca am stat inghesuiti intr-un lounge pentru vizitatori. Nu puteam sa facem nimic acolo. Mancarea era de 10 ori mai scumpa decat in locurile in care statusem noi, iar pentru a folosi internetul wireless aveam nevoie de un cod primit prin sms.

Stateam cu capul pe masa si ascultam toate limbile care se auzeau in jurul nostru. Ne simteam bine in acea babilonie in care se vorbea o alta limba la fiecare masa si chiar aveam impresia ca intelegem ce spun oamenii. Printre toate acele sunete am auzit, insa, ceva foarte ciudat. Initial nu ne-am dat seama ce era, dar intonatia si accentual folosit pareau familiare. Am ciulit urechile mai bine si nu ne-a venit sa credem cand am vazut un grup de turiste din Romania. Nu stim ce faceau acolo, dar stiu ca nu vorbea nimeni mai tare decat ele. Am fost la fel de socati ca atunci cand ni s-a spus “Buna ziua! Ce mai faci?” in Benaulim.

M-am simtit ciudat ca propria limba mi se parea straina si m-am gandit mai tarziu la romanii care pleaca din tara si incep sa vorbeasca cu accent strain dupa cateva luni. Poate pentru ca suntem singuri peste tot? Noi nu avem comunitati ca pakistanezii, chinezii sau alte etnii care isi fac propriul cartier. Noi fugim de tot ce avem aici. Si ma uitam la acele femei si nu intelegeam de ce trebuie sa vorbeasca atat de tare. Nu m-as fi dus la ele nici daca erau primii romani pe care ii vedeam dupa un an. Stiu ca suntem latini, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne dam in spectacol. As critica pe oricine face galagie cand oamenii din jurul lor sunt rupti de oboseala, dar s-a nimerit ca romanii sa fie cei mai zgomotosi oameni din toata acea hala de la Indira Gandhi International Airport. Poate a fost o intamplare. Desi am astfel de amintiri si de prin Europa.

La ora 1 dimineata am avut voie sa intram in aeroport si ne-am lasat rucsacurile la ghiseul Air Arabia, fericiti ca inca nu depasisem greutatea admisa. Scapasem de grija lor si mai aveam sa le vedem abia dupa 24 de ore la Istanbul. Ne-am asezat pe niste scaune si am inceput sa dardaim din cauza aerului conditionat, asa ca ultimele rupii au fost cheltuite pe ceai cald, in loc sa ne luam mancare.

Ultimele ore pe pamant indian au parut o vesnicie si atipeam din 10 in 10 minute, dar imi cadea capul intr-o parte. Habar n-am cand am facut check-in si nici cand am mai cumparat ceva din duty free. Cu atat mai putin cand am facut imbarcarea. Imi aduc aminte ca eram pe scaun si am vazut pe geam ca se lumina. Apoi am adormit din nou.

M-am trezit cand a decolat avionul si am ramas treaz pana am primit ok-ul se ne desfacem centurile. Eu mi-am lasat-o si… am deschis ochii cand avionul cobora. Trecusera cateva ore si eram aproape de Sharjah. Nu am dormit niciodata atat de adanc si nu mi s-a parut niciodata atat de scurt un zbor. Dar nici nu ma duruse vreodata atat de rau capul. Nu mestecam guma si nici nu inghiteam in sec pentru a-mi desfunda urechile si cred ca asta m-a trezit de fapt. Oricum, ce-as vrea sa fie asa fiecare zbor.

Odihniti si fericiti ca am facut jumatate din drum fara sa ne dam seama am mers relaxati spre biroul de transfer. Legatura de Istanbul era abia seara, pe la 9, adica aveam de asteptat 12 ore in cel mai plictisitor aeroport. Aveam la dispozitie un lounge, dar suma pe care ar fi trebuit sa o platim acolo se apropia de pretul unei vize de tranzit. Si daca tot eram aproape de Dubai, am zis sa vedem si noi cea mai inalta cladire din lume.

Doamnele de la transfer ne-au indrumat spre un alt birou, unde am facut cererea de viza. Aveam de asteptat vreo doua ore, dar tot ne ramaneau 10 ore sa ajungem in Dubai si sa ne intoarcem la aeroport. Dupa ce s-au uitat la noi de 50 de ori si ne-au scanat retina, ne-au lasat sa intram in tara lor fierbinte.

Fierbinte a fost primul cuvant care mi-a venit in cap cand am iesit pe poarta aeroportului. Statusem in canicula doua luni, dar nu se compara. Imi aduceam aminte si ce simtisem data trecuta, in cele 30 de secunde pe care le petrecusem pe scara avionului. Acum trebuia sa stam o zi intreaga.

Transferul dintre aeroportul din Sharjah si Dubai se face mult mai usor acum pentru ca Air Arabia a bagat un autobuz direct. Noi am mers anul trecut cu trei autobuze si am pierdut cateva ore doar pe drum. Dar macar am avut ocazia sa stam prin celebrele statii cu aer conditionat si sa vorbim cu localnici pentru a afla pe unde trebuie sa mergem.

Eram socati de tot ce vedeam, mai ales ca ne intorceam din India. Din saracia Paharganjului ajunsesem direct in opulenta Dubaiului. Eram din nou intr-o alta lume total diferita si cu alte reguli decat cele cu care ne obisnuisem. Oamenii vorbeau altfel, aratau altfel, se imbracau altfel, iar noi trebuia sa aratam destul de bine pentru a ne plimba prin cel mai mare mall din lume. Cam greu dupa atata timp petrecut in praf.

Burj Khalifa se vedea din toate partile si parea sa fie la cateva statii de masina. Dar ne-am plictisit mergand spre el cu autobuzul si apoi inca vreo 30 de minute din statia de autobuz pana la el. Speram sa pot urca in turn, dar a trebuit sa il admiram de jos pentru ca biletele erau sold-out pentru urmatoarele zile. Am intrat apoi in Dubai Mall sa mancam ceva si ne-am ingrozit cand am vazut produse de patiserie la vreo 20 de dolari bucata. Am mancat, in schimb, un cheesburger cam la aceeasi bani. Da, am fost impresionati, dar cred ca era mai bine daca mergeam pe plaja pe langa Burj Al Arab. Burj Khalifa oricum se vede de peste tot.

Dupa cateva ore petrecute in cel mai opulent loc din lume am plecat spre Sharjah cu gandul ca merita sa ne intoarcem pentru o vacanta in Emirate. In parcarea aeroportului am mai stat la o tigara si am admirat un ultim apus de soare departe de casa. Am intrat fara emotii si ne-am dus spre poarta noastra. Mai aveam putin de asteptat. Si inca putin pana in lumea noastra.

Zborul spre Istanbul nu a mai fost la fel de placut ca cel de la Delhi. Nu am mai dormit si mi s-a parut de doua ori mai lung. Ma gandeam la ce am vazut si ce am invatat. Eram trist ca se terminase totul exact cand ma obisnuisem cu India, cand ma puteam bucura de minunile ei. Voiam mai mult. Voiam sa raman in avion dupa aterizare si sa ma intorc. Timp de doua luni nu am facut decat sa ma feresc de ricse pe strazi. Cum ramane cu secretele, cu raspunsurile, cu oamenii aia care traiesc sute de ani pe malul Gangelui, cu nemurirea, iluminarea si eliberarea. Sub noi apareau luminile unei metropole occidentale, iar intrebarile din cap se transformasera intr-un ecou ce disparea treptat. Erau inlocuite cu un fluierat din urechi, semn ca incepusem sa coboram.

Si am aterizat. Eram tot pe pamant asiatic, la Sabiha Gokcem, dar atat de aproape de casa si de vechea noastra viata. Era a treia tara in care puneam piciorul in 24 de ore. Plecasem de la hotelul nostru din Delhi in urma cu 27 de ore si mai aveam mult pana ajungeam intr-un pat. Eram obosit, agitat si nervos. Iar frigul Europei era atat de germanic. Am urcat in shuttle bus si am dormit bustean pana in piata Taksim. Adica pana in Europa.