La noi la ţară, în arondismentul 13
În arondismentele de la marginea Parisului nu sunt multe de văzut. Turiştii ajung aici pentru că hotelurile sunt mai ieftine, dar fug cât pot de repede spre aglomeraţia din centru. Iar în urma lor rămâne un Paris autentic despre care nu scrie niciun ghid turistic. Rămân pieţe şi magazine de familie care se închid pentru câteva ore după prânz, oameni care se cunosc şi îşi zâmbesc, şoferi de autobuz care te salută şi străzi pustii unde nici măcar păsările nu le enervează pe pisici. Doar ploaia care le mai ia prin surprindere în sezonul ăsta.
Poate în nord-est nu este atât de idilic, dar la mine, în arondismentul 13, doar clopoţelul de la şcoală şi raţele din parcul Montsouris deranjează liniştea. De fapt, cartierul e atât de paşnic încât uneori e greu de crezut că nu suntem undeva la ţară. Doar blocurile care se văd printre case ne aduc înapoi cu picioarele pe pământ.
Unul dintre locurile în care uiţi că te afli în Oraşul Luminilor este Cite Florale, un “cartier” cu aer rural în care cele câteva străduţe poartă nume de flori, iar casele au la ferestre ghivece în care mai doarme câte o pisică. Când te plimbi printre casele acoperite de flori simţi că ai intrat într-o comunitate mică şi izolată în care oamenii dorm liniştiţi cu uşile deschise pentru că şi cel mai necurat gând ar fi vrăjit şi s-ar aşeza cu fundul pe bordură. De alarme nici nu poate fi vorba pentru că în liniştea de acolo şi un singur pas se aude ca o conservă aruncată pe scări.
Micul complex de locuinţe a fost contruit în anii 1920 pe locul unui fost iaz secat în secolul 19, iar singurul motiv pentru care buldozerele nu au făcut loc unui alt bloc trist este că o clădire înaltă nu ar rezista pe acel sol.
Şi nu este singurul loc de acest gen. La 10 minute de mers, pe partea cealaltă a Rue Bobillot, se află Rue de Moulin-Des-Pres şi alte câteva comori neexplorate. Aici nu era nimic în urmă cu 2-300 de ani. Doar terenuri agricole, raul Bievre, o moară şi mulţi plopi, de la care au şi rămas câteva nume de străzi. De atunci, râul a dispărut în subteran şi au rămas doar plăcuţe în asfalt care amintesc pe unde trece, iar zona unde se află acum Square des Peupliers ajunsese chiar groapă de gunoi la începutul secolului trecut. Acum, Square des Peupliers şi Rue Dieulafoy par porţi către o altă lume unde şi riveranii se opresc uneori când vin de la serviciu pentru a se minuna şi face o poză cu telefonul. Oricum lumina schimbă totul de fiecare dată şi nu îşi văd cartierul de două ori la fel. Şi un bătrânel s-a oprit lângă mine când făceam poze la case, mi-a zâmbit şi a spus că e un cartier minunat.
Şi mai spectaculoase sunt, însă, străzile şi aleile de lângă parcul Montsouris, chiar dacă aerul rural este schimbat cu cel al unei suburbii înstărite. Nu doar maşinile parcate pe trotuar arată asta, ci şi casele care se văd în spatele copacilor stufoşi. Sunt case masive, înalte, construite la începutul secolului trecut de arhitecţi cunoscuţi, inclusiv Le Corbusier. Evident, nici locuitorii nu erau oameni simpli. Cel mai cunoscut dintre aceştia este pictorul Georges Braque, care îşi avea atelierul într-o casă construită de Auguste Perret pe Rue du Douanier, la numarul 6. Din 1976 strada poartă numele pictorului.
[flagallery gid=10 name=Gallery]
Foarte frumoase fotografiile! Sa tot locuiesti intr-un astfel de loc :)!
Este incredibil felul in care scrii.
Ne-am revazut plimbandu-ne pe stradute si admirand iar pomii si verdeata si pisicile lenese care se prajesc la soare. Daca nu ar fi dorul de voi, doar acest articol m-ar convinge sa mai vin macar o data si sa ne plimbam iar de nebuni ore in sir si apoi sa lenevim pe malul Senei. Apropo, de ea si oamenii de pe mal cand scrii?
Multumesc. Dar hai mai repede sa mancam o galeata de scoici. Cat despre Sena si oamenii ei, cred ca o sa scriu asta exact inainte sa plecam de aici. Nu mai e nimic dupa. Parisul se termina pe bucata mea de Ile Saint Louis.