Doi rucsaci prin lume

Cei ce mă cunosc bine ştiu că încep să mă gândesc la destinaţii noi înainte să plec din cele în care mă aflu deja. Chiar dacă acum, în Paris, mi-am găsit pentru prima oară un loc preferat în care îmi place să revin foarte des, nu vreau să văd prea mult timp acelaşi lucru. Poate mă plictisesc, poate îmi pierd interesul sau poate cred mai mult în călătorie decât în destinaţie.

Îmi place să fiu pe drum şi să încerc să îmi prind din urmă gândurile care aleargă mult mai repede peste câmpii, dealuri, munţi şi mări şi din nou câmpii, dealuri, munţi şi mări. De fapt, visul meu este să ajung într-un punct de pe Pământ în care să fiu cel mai departe de casă, dar dacă mai fac un pas înainte, să încep să mă apropii pe cealaltă parte. Şi evident, nu vreau să trec peste acel punct cu avionul. Vreau să stau cu picioarele pe el şi să ţopai înainte şi înapoi. Deşi e posibil să fie prin ocean, situaţie în care o să fac o baie scurtă înainte să văd vreo aripioară la suprafaţa apei.

Revenind la locurile în care nu îmi place să zăbovesc, atunci când o fac prefer să mă bucur de diversitate. Iar într-un oras precum Paris există din plin, chiar dacă modelul francez de integrare a imigranţilor nu e foarte prietenos. Eu le sunt recunoscător, însă, pentru că datorită lor am unde să fug şi să mă simt ca pe alt continent atunci când mă plictisesc de ăsta.

Într-o zi ploioasă şi ştearsă cum numai în Europa poţi să găseşti m-am refugiat pentru o oră la moscheea mare. Nu ştiu cum se face, dar ploaia s-a oprit imediat după ce am trecut poarta şi a pornit din nou când am plecat. Cine ştie, poate chiar am fost transportat în altă lume pentru că altfel nu îmi explic de unde a apărut şi soarele când am ajuns în curtea interioară. Puteam să fiu oriunde dacă nu vedeam străzile pariziene. Puteam să fiu în Iran, de unde sunt aduse covoarele, puteam să fiu în Fez, de unde e candelabrul din sala de rugăciune, sau în orice alt loc din lumea musulmană de unde au fost aduse materiale sau care a inspirat uşile, mozaicul, minaretul, coloanele, grădina.

Marea Moschee din Paris a fost construită între 1922 şi 1926 în memoria celor peste 50.000 de musulmani care au murit în Primul Război Mondial. Este cea mai mare moschee din Franţa şi a treia din Europa, fiind ridicată cu ajutorul a 450 de meşteri aduşi din nordul Africii. Sala de rugăciune are o capacitate de 600 de oameni şi este plină în special în zilele de vineri şi în luna Ramadanului. Turiştii, adică necredincioşii, nu au voie să intre, dar pot admira din prag frumuseţea ornamentelor aduse din Maroc.

Totuşi, “necredincioşii” au destule de văzut şi nu se vor gândi la ce au pierdut atunci când vor fi furaţi de mozaicurile incredibil de complicate ce par să se repete la nesfârşit pe culoarele moscheei. Eu m-am lăsat purtat de modelul halucinant şi fără greşeală şi m-am trezit în faţa unei grădini amenajată probabil conform unor pasaje din Coran în care este descris Paradisul. Eu nu ştiu mai multe, dar acolo a fost şi soare pentru câteva minute, deşi ploua de câteva săptămâni. Şi m-am bucurat de el până când am decis să plec şi a început din nou să toarne.

O altă atracţie pentru cei care frecventează moscheea sunt băile, deschise pentru bărbaţi marţea şi duminica, iar pentru femei în celelalte zile ale săptămânii. De asemenea, există o bibliotecă şi o sală de studiu, iar în timpul verii studenţii îşi petrec timpul în faţa unui ceai dulce de mentă la restaurantul musulman din incinta clădirii. Acum aştept şi eu o zi fierbinte de vară pentru o experienţă completă cu un ceai şi un desert oriental. Şi cine ştie, poate o să-mi fac curaj să încerc şi hammam-ul. Desigur, când o să mă plictisesc din nou de Europa asta bătrână şi expirată.

FS pentru fullscreen.

[flagallery gid=11 name=Gallery]