Doi rucsaci prin lume

M-am uitat din nou prin toate ghidurile turistice să văd dacă mi-a scăpat ceva. Nu mi-a scăpat. Chiar nu scrie nicăieri că la o jumătate de oră de Paris este satul în care van Gogh a pictat ultimele 70 sau 80 de tablouri celebre şi apoi s-a sinucis. Nu am văzut nici în ghidul Lonely Planet, nici în cel National Geographic şi nici în cel de la DK că se ajunge cu RER-ul la mormântul lui van Gogh şi paradisul impresioniştilor. Nu înţeleg nimic.

Am aflat întâmplător de pe un blog unde se povestea despre gradina lui Monet din Giverny. Autorul preciza scurt, undeva la final, ca de acolo poţi să ajungi la Auvers-sur-Oise să vezi camera lui van Gogh dacă ai maşină. Adică să mai dai repede o bifă pe lista de obiective.

Noi nu avem maşină şi nici carnet ca să închiriem una, aşa că ne mişcăm mai încet. Nu urmăm asfaltul şi indicatoarele de pe autostrăzi, ci săgeţile de prin gări şi indicaţiile primite în frangleză de la persoane care vor să arate lumii că şi francezii sunt prietenoşi. Poate sunt ei prietenoşi, dar verificăm orice ne spun de mai multe ori de când ne-am pierdut noaptea în mlaştină din cauza lor. Dar asta e altă poveste.

Am plecat sambătă dimineata cu destul de multe emoţii pentru că nu ştiam exact cum o să ajungem acolo. Informaţiile găsite erau destul de vagi şi nu ştiam cu siguranţă dacă e un tren direct sau dacă trebuie să schimbăm. Citisem undeva că pe perioada verii există un tren direct din Gara de Nord, care ajunge la Auvers-sur-Oise in 30 de minute, dar site-ul RATP îmi spunea că trebuie să mergem o ora şi 30 de minute cu RER C până la Pontoise şi să luăm de acolo un tren regional. Ce pot să spun? M-am obişnuit deja că francezii nu se obosesc să facă prea multe pentru turişti. Noi oricum venim să le vedem fierăraia.

Totuşi, nu a fost greu. Ne-am dus la cea mai apropiată staţie de RER, Cite Universitaire în cazul nostru, am cumpărat de la aparat bilete până la Auvers-sur-Oise (5,5 euro de persoană) şi am întrebat la Informaţii cum se ajunge în perioada asta a anului. Poate domnul de acolo nu era la fel de vesel ca fetele de la Informaţii din Germania, dar ne-a spus să aşteptăm şi a scos la imprimantă itinerariul. Şi chiar exista un tren direct şi rapid din Gara de Nord. Aşa că aveam de mers şase staţii până la gară, unde trebuia să găsim linia H pe care era Transilien-ul respectiv. Foarte simplu. Am coborât din RER B, am ridicat ochii spre un panou pe care scria că ne aflam la nivelul -2 şi trebuie să ajungem la nivelul 0. Acolo am nimerit exact în faţa trenului nostru. Nici nu ai fi zis că eşti în Franţa căreia îi place să se complice şi să facă totul pe dos.

După 30 de minute ne aflam deja între dealurile şi câmpiile care i-au atras acolo pe impresionişti la sfârşitul secolului 19. Nici nu era greu să ne dăm seama de ce. Uitasem complet ca nici cu o oră în urmă încercam să ne facem loc prin haosul şi mirosul din Gara de Nord. Acum vedeam numai valuri de grâu, maci, livezi, case de piatra, drumuri prăfuite care se ondulau în jurul nostru şi nori albi şi pufoşi care se rostogoleau peste noi. Era obositor de frumos. Nu aveam la noi nici culori, nici şevalet, şi nici nu eram impresionişti cu talent, ci doar profani impresionaţi cu o camera foto atârnată de gât. Dar tot ne implorau să fie surprinse într-un fel pentru ca asta pare sa fie motivul pentru care au fost create si puse acolo. Ca nişte manechine care nu se mai satură să fie privite şi de la care nu îţi poţi lua ochii pentru că ştii că din când în când vântul bate altfel sau lumina cade altfel şi, pentru mai puţin de o secundă, vezi mai mult decât ar trebui.

Am coborât în staţia Auvers-sur-Oise şi am primit imediat un pliant cu informaţii despre ce poţi să vezi în sat. Semn că şi francezii ştiu să se poarte cu turiştii şi de fapt au o problemă doar cu hoardele zombificate din Paris. Am urmat liniştiţi cele câteva săgeţi din faţa gării şi am ajuns imediat în faţa Primăriei pe care van Gogh a pictat-o cu două săptămâni înainte să moară. La doi paşi de ea, pe partea cealaltă a străzii este hanul în care acesta a locuit în ultimele 70 de zile de viaţă. Camera poate fi vizitată (6 euro, nu se fac fotografii în interior), dar este goală, având doar un scaun ca cel din tablouri în mijlocul ei. Nu s-a mai păstrat nimic şi nici nu a mai locuit cineva acolo pentru că se credea că e un loc blestemat. Pentru un plus de fiori pe şiră, partea aceea a casei nici nu a mai fost renovată. Pereţii sunt murdari şi scorojiţi, iar scările pocnesc atunci când urci spre mansarda lui de parcă te-ai afla într-un castel bântuit. Totul este întunecat pentru a sublinia depresia şi se creează imaginea unui nebun închis într-un turn la care hangiţa urca înfricoşată şi îi lăsa mâncarea la uşă înainte să fugă înapoi pe scări. Şi nu este corect. Camera alăturată, amenajată ca în acele vremuri, are pe pereţi un tapet cu flori, fereastra despre care se spune că nu îi permitea să vadă lumea de afară îi umplea camera de lumină, iar peste tot în jurul lui avea puse la uscat tablourile pline de culoare. Dar noua ni se arată de fapt o celulă în care un inadaptat a murit în chinuri groaznice.

De acolo am urcat un drum pietruit pe lângă muzeul Daubigny, printre case cu obloane colorate şi tufe în care se ascundeau şopârle, până la biserica din sat pe care a pictat-o şi a făcut-o celebră tot în acele ultime zile. După alte câteva minute de urcat am ajuns la marginea satului şi am ieşit în câmp. Un câmp cum nu am mai văzut din clasa a 6-a, când am fost ultima oară la ţară. Pe o parte varză, pe cealaltă grâu, maci pe marginea drumului, iar deasupra noastra un soare adevărat de ţară care iubeşte să te ardă cu diferite forme de mâneci şi gulere.

Aşa am ajuns la cimitirul de pe deal, loc de întâlnire pentru toate generaţiile de consăteni şi şopârlele friguroase care visează la o bucată de marmură incinsă. E mic şi intim, nu cauţi ore în şir şi nici nu ai nevoie de hartă ca în cimitirele de vedete. Şi nici nu e cazul să te uiţi după un monument pentru a găsi mormântul lui van Gogh. De fapt, uită-te după cea mai simplă, decentă şi modestă piatră funerară de acolo. Sau două pentru că lângă el este şi fratele Theo. Singurele care nu îşi pierd strălucirea, luciul sau ornamentele de-a lungul timpului şi singurele care spun exact ce ar trebui să spună: Ici repose…

Drumul înapoi spre sat era scurt, dar pe noi ne-a atras poteca prăfuită, aşa că am decis să facem un ocol pe câmp şi să ne întoarcem pe partea cealaltă. Soarele ardea, dar măcar nu era sufocant de cald. Nu aveam motive să ne grăbim. Mergeam încet prin liniştea lanului de grâu, speriam şopârlele, ne ascultam paşii prin ţărână, priveam norii de praf care se ridicau cu greu în jurul picioarelor şi apoi mai luam o gură de apă privind în acelaşi timp albastrul perfect al cerului. Sau un A380 enorm care abia decolase de pe Charle de Gaulle şi plutea ireal chiar pe deasupra noastră. Poate ne aflam în paradisul impresioniştilor, dar asta era de-a dreptul suprarealist. Îmi treceam palmele pe deasupra spicelor de grâu, cum au făcut ţăranii câteva milenii de când au început să îl cultive, şi simţeam că nu mai aparţin unei epoci anume, dar apoi ridicam ochii şi vedeam un fulg de 600 de tone, cu patru motoare Rolls Royce şi aproape 1.000 de pasageri la bord cum se îndreaptă către Lumea Nouă. Nu ştiu ce e cu viitorul, dar prezentul sună bine.

Fiind cu ochii pe sus după monştrii de fier care despicau norii albi şi pufoşi, nu ne-am dat seama când s-a terminat poteca şi am ajuns la marginea pădurii. Un grup aflat în faţa noastră a făcut stânga împrejur, dar pe noi nu ne-a speriat nici întunericul şi nici crucea aşezată acolo. Şi ce ar fi putut să ne sperie mai mult? Răcoarea sau soarele care se juca prin frunziş? După doar un pas uitasem de unde veneam şi praful fierbinte de pe drum. Însă pădurea nu era mare în zona aceea şi am ajuns imediat înapoi în satul adormit cu pisici stresate de orice pas care se auzea pe stradă.

Săgeţile de pe stâlpi ne îndemnau să mergem la muzeul absintului sau la Chateau d’Auvers, dar nici colecţia de linguriţe şi pahare de absint şi nici Cezanne, Renoir cu Lautrec nu au fost mai convingatori când am decis sa găsim un parc şi să facem un picnic. Aveam la noi o pătură, câteva feluri de brânză, o baghetă şi nişte capşuni, aşa că ne-am oprit la supermarketul din sat să luam şi o sticlă de vin. Singurul plan pentru următoarele patru ore era să găsim iarbă destul de deasă şi un pom sub care să nu ne bată soarele. Le-am găsit la câteva minute de gară şi am rămas acolo să ne uităm la cer până când a venit timpul să ne întoarcem la betoanele din Paris. Şi Parisul e de betoane după aşa o zi.

FS pentru fullscreen.

[flagallery gid=12 name=Gallery]