Doi rucsaci prin lume

„Noi tocmai am coborât de pe Stromboli. A fost cea mai extremă experiență de până acum”

„Extremă de genul frumos sau îngrozitor?”

„Nu știu. Diferența dintre frumos și îngrozitor e insesizabilă uneori”

Reușisem să ne întoarcem în port și ne culcasem pe puntea bărcii care ne aștepta la miezul nopții. Nu puteam să îi spun mamei mai multe în acel moment. Și nici nu mă gândeam să precizez că murise un om lângă noi, pe marginea craterului, chiar când soarele cobora în mare și vulcanul arunca lava la zeci de metri.

În San Vincenzo era o nuntă, pe yacht-uri se dădeau petreceri cu șampanie scumpă, iar turiștii urmăreau un meci la terasele de pe mal. De pe cealaltă parte a muntelui se auzeau exploziile vulcanului și uneori câte un muget din adâncuri. Ar fi trebuit să fim veseli și romantici și să ne uităm la luna plină care lumina insulele Eoliene, dar nu ne puteam lua ochii de la șirul de lanterne din depărtare. Știam că aduceau targa. Cine ar mai fi putut să se felicite pentru reușită sau să mănânce o granita în cinstea experienței unice la care luase parte acolo sus? Nu aveam un moment profund și nici măcar nu puteam să mă bucur că m-am întors întreg de pe munte pentru că nu mai aveam energie nici pentru așa ceva. Simțeam doar valurile care ne legănau în timp ce înfulecam sandviciurile, fructele și ciocolata pe care nu reușisem să le mâncăm atunci când ar fi trebuit.

După ce mi-am recăpătat puterile, furia a fost primul sentiment pe care l-am simțit. Nu era nimic poetic, așa cum ar spune filmele. Nu era un tribut cerut de munte. Nu era un om care a murit făcând ce iubea sau visase să facă. Nu era natura care ne arăta cine e șeful. Nu era eliberarea unui suflet în acel loc în care toți priveam cum fierbea sângele planetei și ne simțeam mici și nesemnificativi. Nu a murit cu ochii deschiși pentru că apusul era prea frumos ca să fie ignorat chiar și în ultima secundă de viață. Și nu a murit acolo nici măcar pentru că avea 59 de ani și era gras. Nici natura și nici sănătatea șubredă nu sunt atât de periculoase ca un sistem gândit prost în care nevoile indivizilor sunt ignorate, iar ghizii fără aptitudini de lideri gonesc turma spre destinație.

Știam că nu mai am condiție fizică și nu mă așteptam să fie ușor. Stromboli are peste 900 de metri și se urcă prin grohotiș, nisip și cenușă. Adică fiecare pas are nevoie de energie pentru doi sau trei. La asta se adăugau și cele aproximativ 40 de grade siciliene. Am mai urcat munți și am făcut-o mereu în ritmul meu, controlându-mi liniștit gâfâielile și făcând pauze active pentru poze și batoane de ciocolată. Dar de data asta ritmul meu depindea de ceilalți 30 de oameni din grup – care nu se cunoșteau și vorbeau limbi diferite – și doi ghizi de la care trebuia să cerșim informații. Singura lor contribuție a fost să îi așeze pe cei înceți în față pentru a-i tempera pe cei cu viteză prea mare. Dar nimeni nu îl tempera pe ghidul din față, care se uita în urmă doar când se îndepărta prea mult.

Un bărbat de vreo 50 de ani a ales să se oprească după o oră și să se întoarcă în sat. A fost de acord să coboare singur pentru că altfel ar fi trebuit să meargă toată lumea cu el. Poate nu se simțea în siguranță, dar cine ar cere asta unor oameni pe care nu îi cunoaște și cu care nu a schimbat nicio vorbă? Cine nu are curaj să coboare singur își continuă drumul pentru că grupul nu se oprește. Poate așa se explică și tragedia ”din cauze naturale” la care am asistat sus.

Am ajuns pe vârful de deasupra craterului după trei ore, timp în care am făcut trei pauze de cel mult cinci minute. Singur aș fi ajuns în patru ore si aș fi avut timp să fac poze sau să studiez relieful vulcanic pe care cine știe când o să mai am ocazia să îl văd. Doar că nimeni nu are voie să urce singur, așa că am fi putut să ne bucurăm de tot ce era în jurul nostru doar dacă ne permiteam un ghid personal. Dar poate alții au mai mult noroc decât noi și nu pot să nu recomand oricui să ajungă acolo măcar pentru o plimbare cu barca în jurul insulei.

Noi am plecat spre Stromboli din Isola di Salina cu cei de la Salina Relax Boats. În mod normal se pleacă după prânz și se face o singură oprire pentru baie într-un loc rupt din afișele agențiilor de turism. Barca așteaptă apoi în port până se întorc toți oamenii de pe vulcan, adică pe la miezul nopții. Totuși, pentru că la începutul lunii iunie nu erau destui interesați de Stromboli au fost combinate două excursii și am ajuns să vedem și Panarea și două locuri de înot izolate, în care se ajunge doar cu barca. La ora 4 am ajuns în San Vincenzo și am fost duși la biroul unde se fac înscrierile pentru urcare. Acolo am plătit încă 25 de euro pentru ghizi, ceea ce înseamnă că toată excursia a costat 85 de euro de persoană.

Aveam la noi ghete, hanorace, jachete de vânt, tricouri de schimb, lanterne, multă apă, mâncare, fructe și dulciuri pentru că sunt obligatorii, dar cei care erau pregătiți doar pentru un concediu obișnuit la mare au putut să închirieze acolo echipamentul. Căștile de protecție, pe care trebuie să le poarte toată lumea pe vârf, se dau gratis. Acum știu că am cărat prea mult pentru că am reușit să mâncăm doar un sandvici când am ajuns sus. Ne-am fi descurcat mult mai bine cu trei sau patru batoane Snickers și vreo două sticle de Gatorade, mai ales pentru că nu e suficient timp nici pentru a căuta ceva în rucsac.

Nu știu dacă am stat o oră acolo, așa cum spunea programul. Am văzut de aproape câteva explozii, dar cine mai era în stare să admire natura când ghizii și câțiva medici încercau să îl resusciteze pe om. Încă mai încercau să îl salveze când ni s-a spus că trebuie să coborâm. Ne-am pus lanternele pe cap, măștile pe față, și am pornit la vale, prin cenușa care s-a ridicat imediat și ne-a acoperit. Vedeam luminile din jurul nostru, dar nu și pe noi. Piciorul se afunda până la gleznă și alunecam zeci de centimetri, oprindu-ne speriați doar în bolovanii ascunși. Ar fi trebuit să avem și parazăpezi pentru că bocancii erau plini cu nisip și cenușă și nici nu mai puteam să călcăm drept. Ca și la urcare, pauza era exclusă pentru că ghidul ne gonea și era deja la 100 de metri în față. De fapt, a doua zi chiar ni s-a spus că o femeie și-a rupt glezna pentru că nu a fost lăsată să se oprească și să-și scuture încălțămintea.

Ne-am oprit pentru că nu am mai putut să alergăm cu măștile pe față. Aerul din jurul nostru s-a limpezit după câteva minute și am putut să respirăm. Era întuneric beznă, dar albul cenușii încă se vedea peste tot în jurul nostru. Absorbea orice sunet, mai puțin forfota din munte. La câteva sute de metri de noi se vedeau fasciculele de lumină ale grupului care se îndepărta. La câteva sute de metri deasupra se vedea un alt grup. Noi am fi putut fi oriunde în Univers, coloniști pierduți pe o planetă necunoscută și cu un bec roșu aprins la rezervele de oxigen.

I-am prins din urmă și am fost așezați din nou în față, deși ajunsesem la o potecă pe care oricine ar fi putut să o urmeze până în sat. Singura provocare mai era doar luna imensă și roșie care se ridica din mare. Cu greu mă concentram la colțurile de stâncă fără să mă uit după ea. După zece minute am văzut o motocicletă, apoi un drum amenajat și în final biserica din sat. Reușisem.

Mă tot întreb dacă a meritat efortul și frustrarea. Nu e doar ceva ce am vrut să bifez și pentru că sunt masochist vreau să o fac din nou într-un loc în care să am mai mult timp la dispoziție să observ tot ce se întâmplă. Evident, nu într-un grup de 30 de oameni pe care nu îi cunosc. Presupun că și Etna e la fel de circulată, așa că aștept să ajung prin Filipine sau America Centrală. Până atunci, dacă mai trec prin insulele Eoliene, o să fac fericit un tur cu barca în jurul insulei Stromboli sau o plimbare până la Observator. Și de acolo se vede erupția.

Dacă părțile pozitive ale experienței v-au atras, puteți să ajungeți în Stromboli (și mai ales în insulele Eoliene) din Milazzo (la 20 de minute de Messina sau 90 de minute de Catania) sau Napoli cu Siremar, Ustica Lines, N.G.I. sau Snav. Despre insule o să mai scriu.

FS pentru full screen.

[flagallery gid=15]